mîș-
Radical care pare să exprime
ideea de bîzîială, sau de mișuneală sau
cea de pîlpîială. Creație expresivă, paralelă cu
fîș, hîș. – Der.
mîșăi, vb. (Olt., despre cîini, a
adulmeca);
mîșcîi, vb. (Munt., a se bălăbăni);
mișui, vb. (a
furnica, a
pui);
mișuna (var.
mișina), vb. (a
furnica, a
fierbe), a
cărui identitate cu cuvîntul anterior este evidentă (
fără îndoială, Cihac, II, 198,
îl explică prin sl.
mĕsiti „a
amesteca”, cf. Tiktin; Drăganu,
RF, II, 298, prin sl.
myšĭ „
șoarece”; și Pușcariu 1098; Candrea-Dens., 1141; Candrea; Scriban; Spitzer,
BL, IV, 48, prin lat.
*messionāre „a recolta”);
mișuială, s.f. (furnicare);
mișină (var.
mișună,
Mod. de S.
mișnă), s.f. (abundență; furnicare;
grămadă,
morman; provizii, rezerve; furnicar), cuvînt pe care Pușcariu 1098
îl deriva în
mod echivoc dintr-un lat. *
mistiōnem și Candrea-Dens., 1140, din
messiōnem; cf. REW 5620;
mișun (var.
mișunel), s.m. (hîrciog, Cricetus frumentarius);
mișeniță, s.f. (Mold., furnicare; furnicar). Cf.
mușuroi.