mînz (mấnji),
s.m. –
1. Căluț, măgăruș, cîrlan. –
2. Băiat,
flăcău. –
3. Fibrele de la urzeală care nu
intră în
pieptenele războiului. – Mr.
mîndzu, megl.
mǫndz. Probabil de la un iliric *
mandus sau *
manzus, corespunzător lat.
mannus „căluț, ponei”, cf. mesap.
Jupiter Menzana căruia i se sacrificau
caii,
alb.
mës, pl.
mëzë, sard.
mandzu, it.
manzo „
vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe,
Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a lat.
mannus, cf. Meillet (
înainte se considera de origine celtică, cf. Treimer,
Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen,
Keltoromanisches, 32, schimbul
nn ›
nd ar fi celtic,
ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1877, 522), anterior indoeurop. (Lahovary 334) sau lat. (*
mandus, din
mandĕre „a
mesteca”, Pușcariu 1092), nu
par probabile. Sensul primitiv al lui *
mandus pare să fi
fost „înțărcat”, cf.
basc.
mando „catîr” și „
sterp”, sp.
mañero „
sterp” (Corominas, III, 251). Der.
mînză, s.f. (
iapă, măgăriță);
mînzat, s.m. (tăuraș);
mînzată, s.f. (Maram.,
vacă fără vițel de
lapte);
mînzăți, vb. (despre
vaci, a rămîne
fără vițel);
mînzățiș, s.n. (
turmă tînără);
mînzălău, s.m. (tăuraș; s.n., fibră care nu
intră în
pieptenele războiului);
mînzare, s.f. (
oaie mulgară);
mînzărar, s.m. (despărțitură a tîrlei, în care se
închid oile cu
lapte; s.m.,
cioban);
mînzesc, adj. (propiu mînjilor);
mînzește, adv. (ca mînjii, se
zice despre un rîs forțat, în care se
arată dinții);
mînzoc (var. Bucov.,
mînzac), s.m. (
cal tînăr);
mînzulică, s.f. (
joc de
ajun);
mînzărărit, s.n. (rație de
caș ce se include în
plata anuală a unui mînzărar). – Din
rom.
mînzare provine bg.
mandzara (Capidan,
Raporturile, 208); și probabil din
mînzat, alb.
mëzat (Philippide, II, 723).