leágăn (leágăne),
s.n. –
1. Pătuț care se
balansează pentru
copiii mici. –
2. Început, origine. –
3. Scrînciob,
dulap. –
4. (Înv.)
Caleașcă, șaretă. –
5. Scăunel,
capra vizitiului la trăsurile cu suspensie. –
6. Vîrșă, instrument de pescuit în
formă conică. – Var.
leangăn, leagănă. Mr.
leagînă, megl.
legăn, istr.
leagăr. Der.
legăna, vb. (a da în leagăn un
copil;
a adormi cu cîntece un
copil; a dezmierda, a
desfăta; refl., a se da în leagăn; a
merge legănat, a se
balansa; refl., a se clătina, a oscila, a se bălăbăni; refl., înv., a se îndoi, a
șovăi);
legănător, adj. (care încîntă);
legănătoare, s.f. (servitoare care leagănă);
legănătură, s.f. (legănare). Origine nesigură. Pare să provină dintr-un lat. *
lecanis, din gr. λεϰάνη (și, de
asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „
taler,
găleată, jgheab”, cf.
rus.
lochanĭ „
lighean” (Vasmer, II, 62). De
fapt,
forma tradițională a
leagănului este
cea a unei
copăi făcute dintr-un trunchi de
copac tăiat în
două, în direcția înălțimii, și scobit, cf.
albie, copaie. După Boissacq 568,
cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος „
taler”, dintr-o
rădăcină indoeurop. *
leq- „a se încovoia”, cf. lat.
lanx „
taler,
terezie de
balanță”. Semantismul pare normal: nu și fonetismul, care prezintă o oarecare dificultate.
Ar trebui să se
admită o
schimbare de accent, facilitat
poate de vb.
legăna (cf.
pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.). Și
așa, rezultatul
ar trebui să fie
leagînă (ca în mr.), unde
î s-
ar fi
deschis sub influența lui
e anterior și al lui
e final de la pl.
Forma de pl. a oscilat de la
leagene (
sec. XVII, înv.) ›
legene la
leagăne, care este
forma acceptată astăzi,
poate datorită unei repugnanțe instinctive de a
admite schimbarea lui
g ›
ğ în interiorul cuvîntului. Este un cuvînt
comun (ALR, I, 287); și
prezența formei rotacizate (cf. istr.)
arată fără putință de tăgadă o apartenență la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a
fost deja propusă de Roesler 571,
dar nu a
fost acceptată, și nici n-
ar putea fi,
căci Roesler
pornea de la gr. modernă. Laurian și Massim se gîndeau la gr. λίϰνον „leagăn”; și Candrea
presupune că acest ultim cuvînt
ar fi
trecut în lat. în
forma *
ligĭnus, a
cărei der. nu pare
corectă (
căci dificultatea rezultatului
gi ›
gă, se explică, neconvingător, prin paralelismul cu
cearcăn și
mesteacăn). Toate celelalte
ipoteze pleacă de la vb.
legăna, considerat ca originar, în
timp ce leagăn
ar fi un postverbal. Părerea
cea mai acceptată astăzi, din cîte se pare, este
cea a lui Pușcariu, care se bazează pe un lat. *
lĭgĭnāre, der. din
ligare. Explicația semantică se
găsește în
faptul că anumite
leagăne se
leagă de o
grindă din
tavan pentru a
le ușura balansul (Pușcariu,
Lat. li, 172; Pușcariu 957; REW 5028; Tiktin; Pușcariu,
Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168;
Iordan,
BF, IX, 149; cf. Rohlfs,
Differenzierung, 57; Drăganu,
Dacor., III, 509-14, explica lat. *
lĭgĭnāre printr-un radical *
lig- „a
mișca”). –
Dar obiceiul leagănelor legate de
tavan există doar în Trans. și nu e
sigur că-i cel inițial; fonetismul nu incetează să prezinte dificultăți; și nici evoluția semantică propusă nu pare probabilă, deoarece *
lĭgĭnāre „
leagăne”
ar trebui să însemne, după același Pușcariu, „a
lega leagănul”,
adică faza de pregătire a lui legăna, care se dă o
singură dată;
așa că *
lĭgĭnāre doar în
mod forțat
ar putea ajunge să însemne „a legăna” (după
cum în
iter facere nu
putem conchide că
facere ar putea ajunge să însemne „a
călători”). Cu atît mai
puțin pare convingător etimonul *
legivinare, de la
levis compus cu
agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu,
GS, II, 317), cu sensul de „a se
mișca încet”. În
fine, nu sînt probabile explicațiile încercate pe
baza împrumuturilor moderne din mag.
lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din
alb.
lëkunt „a legăna” (Miklosich,
Rum. Unters., II, 22); din bg.
legalo „
cuib” (Byhan 264); din mag.
lengeni „a undui, a
face valuri” (Scriban).