jur (jururi),
s.n. –
Înconjurare,
ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.)
giur. Mr.
giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat.
gyrus ‹ gr. γῦρος (Philippide,
Festgabe Mussafia, 46; Densusianu,
Hlr., 80; Cipariu,
Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938;
DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp.,
port.
giro, prov.
gir; însă der. este dificil de explicat (cf.
Graur,
BL, V, 100). Rezultatul
y ›
iu indică faptul că
împrumutul ar trebui să fie posterior
sec. X (Rosetti, II, 65), și prin urmare, nu
poate proveni
direct din lat.;
caz în care rămîne
fără o explicație satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ.
Dacă se
admite că var.
giur e primitivă, s-
ar putea presupune că rezultatul
gyrus › *
gir s-
ar fi
schimbat ca
jimite ›
j(i)umătate sau
bucin ›
bucium. Totuși, această alterare este incertă la vocala tonică, și nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp.
prejur, prep. (înv., în
jur de);
împrejur, adv. (în
locul înconjurător);
împrejura, vb. (a
înconjura, a
încinge), derivat de
DAR direct din lat. pop.
pergyrāre;
împrejurare, s.f. (
înconjurare; circumstanță, condiție; situație, poziție);
împrejurător, adj. (care asediază);
împrejuraș (var.
împrejurean), s.m. (înv.,
vecin);
împrejurime, s.f. (
locul sau ținutul dimprejur);
desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da
drumul). – Cf.
înconjura.