jupîn (jupîni),
s.m. –
1. Domn;
titlu onorific ce se
dădea la
început marilor dregători cîtă
vreme erau în funcție, și
apoi, prin extindere,
tuturor boierilor. –
2. Domn,
titlu de reverență în
general. – Var. (Mold., înv.)
giupîn. Origine incertă. Se consideră în
general că reprezintă sl.
županŭ „stăpîn al unei anumite întinderi de pămînt” (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Șeineanu,
Semasiol., 238; Rosetti,
GS, V, 158; Rosetti,
BL, V, 222; Tiktin; Candrea), soluție care nu este imposibilă (se consideră că principala dificultate a
acestei der. este rezultatul
an ›
în,
tipic pentru fondul lat.,
fapt în virtutea
căruia Lambrior 103 atribuia
împrumutul lui
županŭ unei
epoci anterioare
sec. X, în
vreme ce Rosetti,
BL, V, 222,
crede că este
vorba de un fonetism
comun împrumuturilor din sl. meridională. În realitate, acest rezultat este posibil și în
epoci mai tîrzii cf.
cîntar, frînc, mîndru. Totuși, soluția sl. nu este cu
totul satisfăcătoare,
fiind vorba, în
cadrul sl., de o formație neclară (Berneker 368), probabil
împrumut din
alt idiom (Skok,
Jugoslavenski istoriski časopis, 1936, 1). Pe de altă, sl.
županŭ a
dat în
rom. rezultatul normal
jupan, s.m. (
domn),
termen administrativ din
sec. XVII-XVIII,
fără circulație reală, pe cînd
jupîn, prin tratamentul său
general (pronunțarea dial.
giupîn;
formă înv. rotacizată
giupîr, jupîr), pare să aparțină fondului lingvistic anterior sl. Din
aceste rațiuni, s-a încercat să se explice
jupîn printr-un lat.
*gypanus, din gr. γύπη „
casă”, cu suf. -
anus (Giuglea,
Dacor., III, 606-10; cf. împotrivă Skok,
Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 338), printr-un
împrumut din avară (Skok;
DAR; Pușcariu,
Lr., 257), sau, în sfîrșit, ca cuvînt autohton (Philippide, II, 15).
Atrage atenția și coincidența lui
jupîn cu
Diupaneos (alteori
Diurpaneus),
titlu ce i se dă lui Decebal,
rege al dacilor, și a
cărui semnificație este necunoscută:
dacă se
admite că acest
titlu însemnă „
Domnul”, der. nu prezintă
mari dificultăți fonetice (pentru
di ›
ji, cf.
jos, jumătate, ajuta; pentru a explica păstrarea lui
n,
ar trebui
plecat de la o
formă *
Diupanus). Să adăugăm, totuși, că acesta
ar fi, în acest
caz,
singurul exemplu de cuvînt dacic care s-a
păstrat în
rom. Der.
jupîneasă, s.f. (doamnă);
jupîniță, s.f. (domniță, fiică de
mare boier);
jupînime, s.f. (
adunare aleasă; înv., boierime).