îns (î́nsă),
pron. – Însuși. – Var. (înv.)
nus. Mr.
nis, năs, megl.
ons, istr.
ăns. Lat.
ipse, f.
ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541;
DAR), cf. it.
esso, prov.
eis, v. pg.
eiso. Fonetismul
indică prezența unui infix nazal din lat., cf.
forma atestată
inpsuius (după Densusianu,
Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în
cazuri ca
in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (
îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de
însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a
persoană (la
cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se
păstrează acest
uz numai în construcția
printr’însul, cf. înv.
într’îns, cătr’îns, spr’îns =
spre îns,
cunus =
cu îns). Cf.
adins. În
general ieșit din
uz cu
forma sa primitivă,
îns se folosește astăzi mai
ales cu una din
cele patru forme următoare:
Ins, s.m. (individ,
persoană,
tip),
suna îns pînă la
jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf.
însă, s.f. (
persoană,
tip).
Dînsul (f.
dînsa, pl.
dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep.
de (după Diez, II, 24), din lat.
idem ipse), cf. it.
desso „el însuși”, comel
denso „omonim”, friul.
zenso „omonim” (Tagliavini,
Arch. Rom., X, 107). Folosit
fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv
persoanelor, și s-a
ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe
proprie persoanei a treia:
mă duc cu el față de
mă duc cu dînsul „
merg cu domnia sa”. Cf.
dînsele, s.f. pl. (
duhuri rele,
iele), cf.
iele. Însă, conj. (la
fel;
adică, și anume; totuși,
dar), pentru a
cărui der. de la pron. cf. it.
medesimamente de la
medesimo, fr. de la
même,
memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke ,
Rom. Gramm., III, 551 și
DAR.
Însumi, pron. (eu
singur), pron. de identitate, folosit cu
forma pron. personal pe care
îl însoțește (f.
însămi, II,
însuți,
însăți; III,
însuți, însăți; pl. I,
înșine; II,
înșivă; III,
înșiși, însele;
formele f. I
însene II,
însevă sînt înv.; III
însele pare să
piardă progresiv
teren). Cf.
adins. – Der.
însuși, vb. (a-și
lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul
sec. XIX, pentru a
traduce fr.
approprier (
DAR), se formează cu pron. dativ;
însușire, s.f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).