îngîná (îngấn, îngânát),
vb. –
1. A imita, a reproduce
glasul cuiva. –
2. A
vîna cu momeală. –
3. A
repeta, a
răspunde, a
face ecou. –
4. A înșela, a
amăgi. –
5. A bîigui, a rosti cu greutate. –
6. A cînta
încet, a
murmura. –
7. A acompania, a însoți. –
8. A parodia. – Mr.
(a)nginescu, ăngănare „a
geme, a
chema strigînd”; megl.
angan, angănari „a
amăgi”; istr.
gănesc „a
sta la taifas”. Lat.
gannāre sau *
ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416;
Pascu, I, 127; cf. Șeineanu,
Semasiol., 98), cf. lat. med.
gannatura „
batjocură” (Niermeyer 461),
alb.
ngënen (Philippide, II, 645), it.
ingannare „a înșela”, sp.
engañar. Rezultatul
rom. trebuia să fie *
îngăna, datorită
prezenței lui
nn, cf.
dialectele; rezultatul
î se explică, fie prin asimilarea lui
î inițial, fie printr-un tratament expresiv care a
apropiat probabil acest cuvînt de
cele cu
rădăcina gîng- „a bîigui, a bălmăji”. – Der.
îngînător, adj. (care imită; care bîiguie);
îngînătura (var. înv.
îngînăciune), s.f. (imitație,
batjocură).