háu
interj. – Redă strigătele de
chemare sau de bucurie, ca și lătratul. – Var.
hău, hu. Creație expresivă, cf.
aui. – Der.
hăui (var.
hăuli, hăuni, aoli), vb. (a
țipa; a
chema în
gura mare; a cînta; a
urla);
hăucăi, vb. (a
lătra), cf. rut.
kaukati;
haulă, s.f. (
casă mare pustie), numită astfel datorită
ecoului pereților săi;
haot, s.n. (Munt.,
zgomot,
larmă);
hău, s.n. (abis,
prăpastie), din pricina
ecoului (Cihac, II, 663 și Philippide,
Principii, 154 se gîndesc la o posibilă der. din ngr. χάος;
DAR consideră etimonul necunoscut; Scriban
pornește de la mag.
hó „
zăpadă”).