har (háruri),
s.n. –
Grație divină. –
Mar.
hare. Ngr. χάρις (Roesler 578;
DAR), în
parte prin intermediul sl.
chari. Sec. XVI. – Der.
harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -
nic, ca
puternic de la
putere (după Cihac, II, 136, urmat de
DAR; Densusianu,
GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl.
charinŭ, cf. bg.
haren „
frumos”,
neharen „leneș”; după
ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul
arnig „harnic”);
neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș);
hărnici, vb. (a
munci activ, a-și da silința);
hărnicie, s.f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf.
hărăzi, haram.