hăi
interj. – Se întrebuințează pentru a
îndemna și
mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la
boi,
vaci și
oi; pentru
cai îi
corespunde forma hi. – Der.
hăi, vb. (a
îndemna animalele cu strigăte; a
speria vînatul cu țipete);
hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a
goni; a
speria);
hăit, s.n. (
strigăt,
îndemn);
hăis (var.
hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a
mîna boi la
dreapta), pare der. expresiv de la
hăi (după Nandriș,
RF, I, 185, în
loc de
aist(a),
forma mold. de la
acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată).
Apare cu același sens în sb.
ais, mag.
hajsz, săs.
hoits, rut.
hojs, de unde
ar putea proveni din
rom. -
Hăi (var.
hîi), vb. (a
apăsa; a se
apleca; a se
prăbuși), pare de
asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (
DAR îl pune în legătură cu mag.
hajlani „a se înclina”). Din aceeași
rădăcină, cu
l expresiv, provin
hălăcăi, vb. (Bucov., a
striga);
hălăciugă (var.
hălăgiucă), s.f. (hățiș care servește
drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș;
păr încîlcit; hărmălaie), și
hăciugă, s.f. (
surcele), de la
hăicăi, ca
hălăciugă de la
hălăcăi (Scriban
îl derivă pe
hălăciugă din
rus.
olačuga „
colibă”; pentru Cihac, II, 133, este
vorba de sl.
chalaga, cf. sb.
haluga „
iarbă”,
dar rezultatul
acestui cuvînt sl. este
halîngă, s.f. „
bălării”, cf.
DAR);
hălăi, vb. (a se
certa);
halagea, s.f. (Munt.,
zgomot;
larmă);
hălălăi, vb. (a
face zgomot), cf.
Iordan,
BF, IX, 118;
hălălaie, s.f. (
larmă,
zarvă);
halău, s.n. (
ceartă,
bătaie);
hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci);
hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos);
haladuda, s.f. (
femeie murdară și neglijentă;
femeie bondoacă);
hălățugă, s.f. (
femeie stricată);
holcă, s.f. (
larmă,
zarvă,
scandal), pe care Cihac, II, 140,
îl explică prin sb.
huka, și
DAR prin
rus.
golka „rebeliune”.