fîn (fînuri),
s.n. –
1. Iarbă cosită și uscată. –
2. Plantă, Poa tratensis. – Istr.
fir. Lat.
fēnum (Pușcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247;
DAR), cf. vegl.
fin, it.
fieno (sard.
fenu), prov.
fen, fr.
foin, sp.
heno,
port. (
feno). – Der.
fînărie, s.f. (fîneață);
fîneață, s.f. (
teren pe care
crește iarba pentru
fîn), cu suf. -
eață (după
DAR de la un lat. *
fēnicia);
finaț, s.f. (fîneață;
fîn), care pare un sing.
nou, refăcut de la pl.
fînețe, al cuvîntului anterior (după Pușcariu 613; Candrea-Dens., 590;
DAR și Giuglea,
LL, 37, de la un lat.
*fēnacium);
fînos, adj. (cu
mult fîn). Cf.
afîna.