dínte (dínți),
s.m. –
1. Fiecare dintre
organele osoase
mici, acoperite cu
smalț, așezate în cavitatea bucală, care servesc pentru a
rupe și
mesteca alimentele. –
2. Zimți, crestături,
colți (la unelte). –
3. Înălțime stîncoasă,
colț. – Mr., istr.
dinte, megl.
dinti. Lat.
dĕntem (Pușcariu 533; Candrea-Dens., 498; REW 2556; Tiktin); cf. it.,
port.
dente, prov., fr., cat.
dent, sp.
diente,
alb.
dëmb. – Der.
dințar, s.m. (unealtă cu care se înclină
dinții ferăstrăului);
dințat, adj. (cu dinți);
dințos, adj. (cu dinți
mari);
dințărit, s.n. (
cadou făcut pentru a
face digestia mai plăcută); se
spune ironic
atunci cînd, după ce
dai de mîncare cuiva, pe deasupra mai trebuie să-i și
plătești; este formație ironică, de la
dinte cu suf. -
ărit, ca la
numele de dări în
general, cf.
gărdurărit, vădrărit, etc. (după Candrea, din tc.
diș parasi „
bani pentru dinți”).