curm (cúrmuri),
s.n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr.
curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „
capăt de
sfoară”, cf. Laurian; Meyer,
Alb. St., IV, 72; Giuglea,
Dacor., III, 620; Diculescu,
Elementele, 459; Rosetti, II, 67;
DAR); cf.
alb.
kurm (după
DAR,
alb. este etimon al
rom.), calabr.
kurmu „trunchi” (Rohlfs,
EWUG, 1086), arab.
qurma, de unde sp.
corma. – Der.
curmei, s.n. (
tulpină de
plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -
el, pe care Diculescu
vrea să-l
reducă la un gr. *ϰορμήιον;
curma, vb. (a
tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se
abate; a
străbate; a
tăia, a întrerupe; a termina, a pune
capăt; a hotărî, a rezolva, a
tranșa), cf. mr.
curm, curmari („a înceta, a
face să înceteze”), al
cărui semantism
indică faptul că este
vorba mai
puțin de o der. internă a
rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a
tăia”, lat. *
cormāre (
Pascu, I, 193), cf.
alb.
kurmue „
scurt” (der. lat. *
corrimare REW 2254 este mai
greu de
admis, cf.
Graur,
BL, V, 94 și Rosetti, I, 160);
curmă, s.f. (tăiș,
parte care
taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.;
necurmat, adj. (
continuu, neîntrerupt);
curmător, adj. (tăios);
curmăni, vb. (a
tăia, a
face o incizie), pe care
DAR propune să fie derivat de la s. *
curman,
dar care pare mai
curînd un der. cu suf. expresiv;
curmătură, s.f. (incizie; tăietură; falie,
chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură);
curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a
latul);
(în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se
lua la
ceartă), care
presupune, după Pușcariu,
Lr., 295, existența unui s. *
curmez, cf.
alb.
kurmezue „
scurt”. – Cf.
curpen, curmea. Din
rom. provine rut.
kurmei, kurmán, pe care Bogrea,
Dacor., IV, 806,
îl propunea ca etimon al
rom. Pare
destul de incertă der. din
rus.
koromyslo pe
baza rom.
curmeziș (Berneker 574).