cúcă (cúci),
s.f. –
Culme izolată și golașă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu
ciucă, ce are același sens; pentru alterarea fonetismului, cf.
ciocan –
cocean,
ciocîrlă –
cocîrlă, etc.
Ar putea fi și formație regresivă, plecînd de la
cucui 2, sau cel
puțin formă influențată de acest ultim cuvînt. Este
puțin probabilă der.
directă din lat.
cucullus (REW 2359). După
Pascu,
Beiträge, 9, din bg.
kuka. Pentru
DAR,
ar putea fi
cucă „femela
cucului”, datorită izolării și singurătății ei,
ipoteză destul de ciudată,
Iordan,
BF,
VI, 184-7,
admite identitatea cu
ciucă,
dar preferă să
plece de la lat. *
cucca.