créde (-d, -ezút),
vb. –
1. A
socoti, a-și imagina, a-și închipui. –
2. A fi de
părere. –
3. A avea încredere. –
4. A avea
credință religioasă. –
5. A da credit părerii altcuiva. –
6. A
înțelege, a compătimi, a fi înțelegător
față de durerea cuiva. –
7. (Refl.) A fi îngîmfat, a avea o
părere bună despre
sine. – Mr.
cred, cridzui, credere, istr.
credu. Lat.
crēdĕre (Pușcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307;
DAR); cf. it.
credere, prov., v. cat.
creire, fr.
croire, sp.
creer,
port.
crer. – Der.
crez, s.n. (totalitatea principiilor cuiva, concepția de viață);
crezut, s.m. (
persoană de încredere; împuternicit);
necrezut, adj. (incredibil);
crezător, adj. (încrezător; credul);
crezare, s.f. (încredere);
crezămînt, s.n. (încredere, credit);
încrede, vb. (a încredința ceva cuiva;
rar, a asigura; înv., a converti, a
convinge; refl., a avea încredere, a avea siguranță, a
spera);
încrezut, adj. (încrezător;
fidel; mîndru, înfumurat);
încrezător, adj. (încrezător, credul);
neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor);
încredere, s.f. (siguranță,
credință; credulitate);
neîncredere, s.f. (lipsă de încredere, suspiciune);
încrezămînt, s.n. (înv.,
credință). Cf.
credință. Der. neol.
creanță, s.f. (credit), din fr.
créance;
credență, s.f. (înv., bufet, mobilă), din it.
credenza,
sec. XVIII; în Trans., cu var. înv.
credenț, din germ.
Kredenz(tisch);
credit, s.n., din it.
credito, fr.
crédit;
credita, vb., din fr.
créditer;
(a)creditivă, s.f., din germ.
Akkreditiv;
creditor, s.m., din it.
creditore;
credul, adj., din fr.
crédule;
credulitate, s.f., din fr.;
incredul, adj.;
credibilitate, s.f.