ciúcure (ciúcuri),
s.m. –
1. Moț,
smoc de
păr. –
2. Ornament
făcut dintr-un mănunchi de
fire,
canaf. –
3. Pompon. –
4. Franj,
ceapraz. –
5. Țurțur de
gheață. –
6. Lacrimă de
cristal, la candelabre. –
7. Ciorchine. – Istr.
cicur. Din
ciuc „
smoc,” pe
baza unui pl. astăzi
puțin folosit,
ciucuri, de la care s-a refăcut un
nou sing. Nu
poate proveni din mag.
csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi,
Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un
împrumut dialectal în
rom. Pare
puțin probabilă der. propusă de
DAR, din lat.
ciccum ‹ gr. ϰίϰϰος „
partea cărnoasă a rodiei” (cf. REW), sau de la dim. său *
cicculum (Pușcariu,
Studii istrorom., II, 226). Der.
ciucuri, vb. (a
face ciucuri);
ciucurar, s.m. (fabricant de pasmanterie);
ciucuriu, adj. (moțat);
ciucuros, adj. (cu
multe ornamente);
înciucura, vb. (a împodobi; a
încărca). Din
rom. sau din mag. provine sb.
čokur „
nod”.