ciúcă (-ci),
s.f. –
1. Culme,
pisc, vîrf. –
2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl.
ciucă. Cuvînt care
apare în toate
limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul,
gorgan”,
alb.
čuka „
culme”, bg.
čuka „
colină”, sb.
cuca „
coastă înaltă și povîrnită”, mag.
csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este
cea a unei
creații expresive, care
ar explica numai
aceste coincidențe; cf.
cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan,
Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor
creații,
dar le reduce la
alb.
čuka). Celelalte explicații
par insuficiente. Philippide,
Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se
referea la gr. ϰύϰλος „
cerc”, care este
greu de
admis.
DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui
termen anterior indoeurop. În
plus,
DAR consideră sensul 2
drept cuvînt diferit, pe care
îl pune în legătură cu
sucă, mag.
szuka „
cățea în
călduri.” Sensul de „
țintă” este normal,
dacă ne gîndim că de
obicei țintele, de ex.
cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der.
ciuc (pl.
ciuchi sau
ciuci), s.m. (
smoc de
păr), refăcut de la
cioacă-cioc (Byck-
Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe
baza lui
ciucuri);
ciuci, s.m. pl. (
paste făinoase, în
formă de tăiței), pe care
Graur 140
îl derivă din țig.
čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat
greșit, prin
chiftele în formă de cîrnat. Cf.
ciucure.