ciót (cióturi),
s.n. –
1. Parte rămasă dintr-un
copac tăiat sau
rupt. –
2. Nod. –
3. Parte,
bucată. –
4. Mont, ciuntitură. – Mr.
ciotă „
mînă.” Creație expresivă, a
cărei der. este paralelă cu
cea a lui
bot. Aceeași
sursă expresivă a
produs numeroase
cuvinte asemănătoare în mai
multe limbi, cf. sb.
čot „
colină rotundă” (Cihac, II, 56
îl consideră
izvor al
rom.),
čotanoga „
șchiop,
fără un
picior”; tc.
çotuk „ciot”; mag.
csut(a), csutkó „
ciung”; it.
ciotto „
șchiop” (REW 2454; Battisti, II, 952); sp. din
America chonco „ciot, ciuntitură”; etc. Der.
cioată, s.f. (trunchi, ciot; ciot de
creangă;
obiect inutil) este un sing. refăcut după sl.
cioate (nu sînt posibile
ipotezele lui Brüch,
ZRPh., XLI, 756, *
aciotum, lat.
acies, și
Pascu,
Arch. Rom., VII, 556, bazată pe lat.
*ciutum, din gr. ϰυτός „care
crește”);
ciotac, s.m. (
copac uscat care
stă încă în
picioare);
ciotoacă, s.f. (trunchi noduros și nefolositor);
ciuteică, s.f. (trunchi
uscat care
încă stă în
picioare);
ciotîrcă, s.f. (
copac care a
crescut strîmb);
ciotur, s.m. (trunchi), pe
baza pl.
cioturi;
cioturugă (var.
ciuterugă), s.f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu
buturugă;
ciotoi, s.n. (
picior de
pasăre);
ciotos (var.
ciotoros, cioturos), adj. (noduros);
ciotcă, s.f. (trunchi,
lemn;
grămadă,
stivă);
ciotănos, adj. (
slab), probabil prin contaminare cu
ciolănos;
ciotan, adj. (
slab,
piele și
os);
ciotolog, s.m. (
șchiop), din sb.
ςotonoga;
ciotorog, s.n. (
rădăcina cozii la
cal;
pantofi uzați);
șontorog, adj. (
șchiop), probabil prin intermediul unei
forme *
ciontorog, cf.
ciunt;
ciotec, ciotei, s.n. (
lemn). Cf.
ciut, ciunt, ciung. După paralelismul
bot și
bont, ciut și
ciunt, se pare că
rădăcina expresivă
ciot a dezvoltat și o var. cu infix nazal,
ciont (var.
cioantă, formată pe
baza pl.), s.n. (Trans.,
os,
os lung;
deget; ciot de
creangă); mag.
csont, pe care
DAR, Scriban și Gáldi,
Dict., 116,
îl indică drept etimon al cuvîntului
rom. sau creație expresivă îndependentă. Aceleiași
rădăcini se pare că îi aparține
cion(o)ate (var.
gion(o)ate), s.f. pl. (Trans. și Munt.,
picioare,
labe), pe care Drăganu,
Dacor., III, 696 și
DAR îl derivă de la un lat. *
genuata.