cîntá (cântát, át),
vb. –
1. A emite cu
vocea un
șir de sunete muzicale. –
2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. –
3. (Despre
păsări) A
scoate sunete plăcute la
auz. –
4. A se exprima poetic, a
descrie, a
povesti ceva în versuri. –
5. A
boci, a jeli un
mort. –
6. A
sîcîi, a
pisa, a
repeta pînă la sațietate. –
7. (Fam.) A vorbi ,a
spune, a recita. –
8. (Arg.) A
spune, a mărturisi, a ciripi. –
9. (Arg.) A
denunța. –
10. (Arg.) A înșela. – Mr.
cîntu, megl.
cǫnt, istr.
cănt. Lat.
cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611;
DAR); cf. it.
cantare, prov., cat., sp.,
port.
cantar, fr.
chanter,
alb.
këntoń (Meyer 187). Cf.
cîntec, descînta. Der.
cînt, s.n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe
baza it.
canto, fr.
chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant
direct al lat.
cantus; se pare însă că nu a
fost niciodată popular,
chiar dacă exista în megl.
cǫntu);
cîntare, s.f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios);
cîntăreț, s.m. (artist care cîntă;
pasăre cîntătoare;
cantor,
dascăl;
poet);
cîntat, s.n. (acțiunea de a cînta; cîntec);
cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț;
pasăre care cîntă);
cîntătoare, s.f. (Arg.,
gură). Der. neol.
cantabil, adj., din it.
cantabile;
cantată, s.f., din it.
cantata;
canto, s.m., din it.
canto;
cantor, s.m., din lat.
cantor (
sec. XVIII);
canțonetă, s.f. (
monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it.
canzonetta;
canțonetist, s.m.;
încînta, vb., format pe
baza fr.
enchanter (Pușcariu 822 și
DAR și Candrea-Dens., 355,
îl derivă
direct din lat.
ῑncantāre);
dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr.
ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici;
încîntător, adj.;
încîntec, s.n. (
farmec), cuvînt
creat artificial de Odobescu.