cărá (cár, át),
vb. –
1. A
duce, a transporta cu
carul sau cu căruța. –
2. A transporta, a
duce. –
3. A da lovituri,
pumni. –
4. A
lua cu
sine, a
duce, a tîrî. –
5. (Refl.) A se cărăbăni. –
6. (Arg.) A se
face nevăzut, a chiuli. În
general, este considerat der. de la un lat. *
carrāre, de la
carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721;
DAR); însă formația lat. nu pare normală.
Ar fi de
așteptat forma *
carriare, ca în calabr.
carriare, napol.
carreare, fr.
charrier, sp. (
acarrear). Este posibil să se fi
produs o contaminare cu lat.
chalāre „a coborî”, de unde it.
calare, sp.
calar (REW 1487); acest ultim cuvînt
ar explica mai
bine sensul 3 din
rom. Cf. totuși v. sard.
carrare „a
căra” (Atzori 90). La sensul 6 se
poate să fi intervenit o contaminare cu țig.
kere „a
casa”, cf.
cărel. Der.
cărat, s.n. (acțiunea de a
căra, transport);
cărător, s.m. (
hamal);
cărător, s.n. (
coș, coșarcă);
cărătură, s.f. (cărat);
cărel, interj. (
valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig.
kere „a
casa” (
Graur 134);
cărăuș, s.m. (
persoană care
cară, transportator;
cea de a
doua stea din Ursa
Mare), cu duf. -
uș;
cărăușesc, adj. (
propriu cărăușilor);
cărăuși, vb. (a
căra, a transporta cu
carul; a
face cărăușit);
cărăușit, s.n. (cărat). Din
rom. provine bg.
karam „a
conduce” (Capidan,
Raporturile, 205).