bucurá (búcur, át),
vb. –
1. A încînta, a
desfăta. –
2. (Refl.) A
simți bucurie. –
3. A
dispune (cu prep.
de). –
4. A încerca, a
căuta (cu prep.
la). – Mr., megl.
bucur(are). Lat. *
vocŭlāre, „a
striga”, de la
vocŭla, „
voce”. Semantismul se explică în
lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica
voce inclamare”. Această observație
dovedește că în lat. pop., a existat o confuzie
între ideea de „a
striga” și
cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să
presupunem că aceeași confuzie s-a
presupus într-un sens contrar lui
iubilare, în lat. *
voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în
sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *
vocŭlāre, cu
*bacchŭlāre, de la
bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de
aici „a fi
beat de bucurie, a jubila” (cf.
Cicero,
Cat., I, 26;
quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul
rom. pare a
coincide cu
alb.
bukuri „frumusețe”
bukuroń „a înfrumuseța”,
bukurë „
frumos”.
Mulți cercetători
cred că
alb. a
fost sursa cuvîntului
rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701;
Pascu, II, 218), în
ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich,
Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu
alb.
indică doar un etimon
comun. Cel mai probabil este să fie
vorba de o întîlnire cauzală, și că
alb.
bukurë „
frumos”
depinde de tc.
bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu,
Arhiv., 409
bucura s-
ar explica plecîndu-se de la
pulcher,
iar după Crețu 309, pe
baza lat.
*avuculare. În sfîrșit,
numele propriu de
persoană Bucur (›
București), nu pare a avea legătură cu
bucura; este
poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat.
buculus (› fr.
bugle). Der.
bucurie, s.f. (veselie,
plăcere, satisfacție);
bucuros, adj. (
vesel, mulțumit,
satisfăcut,
bine dispus);
îmbucura, vb. (Trans. și Bucov., a bucura);
îmbucurător, adj. (
satisfăcut, mulțumitor).