aúș (-și),
s.m. –
Bătrân,
moș, bunic. – Mr.
auș. Lat.
ăvus, al
cărui rezultat normal *
au a dispărut.
Forma auș indică adăugarea unui suf. dim.
-uș (Candrea-Dens., 122;
DAR; REW 839); după Pușcariu,
Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu
neaoș; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la lat. *
au față de
neaoș (cf. și diferența de accent), și este mai
curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor
cuvinte. După
Pascu,
Beiträge, 8,
ar fi un der. de la
neauă „
zăpadă” și
ar însemna „
alb ce neaua”,
părere prea extravagantă. Cuvîntul este
rar, a
fost atestat în Olt.,
dar astăzi
apare exclusiv în dicționare. Der.
aușel, s.m. (
pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim.
-el (
DAR; Candrea). După Țicăloiu,
ZRPh., XLI, 588 și Scriban, din lat. pop. *
aucellus „păsărică”, cf. it.
uccello, v. fr.
oisel (› fr.
oiseau);
dar, pe
lîngă dificultatea fonetică, nu se
înțelege aplicarea unui
nume generic la o
singură specie de
pasări.