arét
s.n. –
Sprijin,
ocrotire, protecție (cuvînt
vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep.
de sau
în). Sl.
na reti „pentru a
ocroti” (Drăganu,
Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut.
aretij; cf.
pol.
rat, ret „
ajutor,
sprijin”. Nu figurează în nici un text de după
jumătatea sec. XVIII; s-a
confundat în
mod nejustificat cu
aret „
capăt, sfîrșit”, de la
arie. Hasdeu (și Geheeb 14)
îl derivau de la lat. *
ad rectum;
Viciu,
Limba romînă poporană și dialectul sicilian, p. 79,
îl punea în legătură cu sicil.
arre(tu); Max Auerbach,
Jb, XIX, 212, cu lat. *
in erecto; Bogrea,
Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu lat.
halitus; și
DAR,
deși cu rezerve, cu
a arăta. – Rut.
aretij nu
poate fi, prin urmare, der. din
rom.,
cum credea Candrea,
Elemente, 400.