aburcá (-c, át),
vb. –
1. A
urca, a
sui. –
2. A
urca, a
ridica. Dintr-un der. vulg. al lat.
ŏrior, cf.
urca. S-
ar putea pleca de la *
aboricare; însă dificultatea conservării lui
b intervocalic este
mare,
aproape de nerezolvat. Se
poate datora unei reduplicări, rezultat al unui
b protetic *
bŏrĭcāre de la *
ŏrĭcāre, (precum *
burere,
bustum de la
urere), sau al unei compuneri cu
ad. Cealaltă
ipoteză, emisă de Pușcariu,
ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de
DAR și REW 606,
pleacă de la lat. *
arboricare <
arbor. Explicația nu
convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține
seama de evidenta identitate a lui
aburca cu
urca și, prin urmare, de necesitatea de a
le găsi o origine
comună.