urá (-réz, át),
vb. –
1. A cuvînta, a
vorbi în
public pentru a
emoționa,
pentru a
convinge sau
pentru a binecuvînta. –
2. A
face urări de
fericire, a binecuvînta, a
felicita. –
3. A cînta sau a
recita versuri cu
ocazia Anului Nou. – Mr.
or, ura. Lat.
ōrāre (Cipariu,
Gram., 44; Densusianu,
Rom., XXVIII, 61; Șeineanu,
Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu,
GS, II, 20; REW 6081), cf. it.
orare, prov., cat., sp.,
port.
orar, v. fr.
orer, alb.
ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der.
urăciune, s.f. (urare;
felicitare; cîntec de
sărbătoare), cf.
orație;
urat, s.n. (
felicitare);
urător, s.m. (
persoană care
umblă cu
uratul);
urătură, s.f. (
formulă de
felicitare cîntată);
urări, s.f. pl. (
panglici multicolore cu care se
împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.