definiția silvestris definiție dex

COÁDĂ,

cozi, s.f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ♢ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ♢ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ♢ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ♢ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ♢ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ♢ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteaptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).

COÁDĂ

s. 1. cosiță, (reg.) gâță. (O fată care poartă cozi.) 2. mâner, (înv. și reg.) mănunchi, (Transilv.) dârjală, (Transilv. și Ban.) mânei, (prin Ban. și sudul Transilv.) mânel. (~ de seceră, de sapă.) 3. v. toartă. 4. cotor. (~ măturii.) 5. (reg.) coporâie, toporișcă, toporâie, toporâște, (Mold. și Bucov.) cosie. (~ coasei.) 6. v. băț. 7. v. peduncul. 8. v. pulpană. 9. v. trenă. 10. (fam.) codârlă. (Te rog să te așezi la ~ !) 11. v. sfârșit. 12. (BOT.) coada-calului (Equisetum arven-se) = barba-ursului, (reg.) brădișor, codâie, slăbănog, barba-sasului, coada-iepei, coada-mânzului, iarbă-de-cositor, părul-porcului, (Transilv. și Maram.) perie; coada-cocoșului (Polygonatum) = (reg.) cerceluș, clopoței (pl.), cocoș, coada-mielului, coada-vacii, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon; coada-mâței (Leonurus marrubiastrum) = (reg.) talpa-lupului; coada-racului (Potentilla anserina) = (pop.) scrântitoare, (reg.) prescură, sclintiță, scrintee, iarba-gâștelor; coada-șoricelului (Achillea millefo-lium) = (înv. și reg.) prâsnel, (reg.) coada-hâr-țului, (Ban.) alunele (pl.), sorocină; coada-vacii = a) (Salvia silvestris) jale, (reg.) brăileanca (art.), corovatic, jaleș, năduf, sălvie de pădure; b) (Verbascum phlomoides) (reg.) rânzișoară; coada-vulpii (Alopecurus pratensis) = (reg.) codină. 13. (ENTOM.) coada-rândunicii (Papilio machaon și podalirius) v. papilionidă.

COÁDĂ

s. v. coardă, matcă, matiță, măsea, pipirig, scândură.

coádă

s. f., g.-d. art. cózii; pl. cozi

COÁD//Ă cozi

f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ♢ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ♢ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ♢ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ♢ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ♢ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ♢ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

ÍZMĂ

s.f. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu frunzele pețiolate și florile roșii-violete dispuse în spice la vârful tulpinilor sau ramurilor, întreaga plantă având un miros plăcut caracteristic; mentă (Mentha piperita). ♢ Izmă creață = specie de izmă cu frunzele pețiolate și crețe, folosită la prepararea unor medicamente; mentă creață (Mentha crispa). Izma-broaștei = plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori roz, care crește prin locurile mlăștinoase (Mentha aquatica). – Et. nec.

ÍZMĂ

s. (BOT.) 1. (Mentha piperita) mentă. 2. (Mentha silvestris) mentă, (reg.) voieștniță. 3. izma broaștei (Mentha aquatica) = menta broaștei, (reg.) minta lângorii; izmă creață (Mentha crispa) = mentă creață, (reg.) iarbă-creață.

ÍZMĂ

s. v. tămâiță.

ízmă

s. f., g.-d. art. ízmei

ÍZM//Ă

f. Plantă erbacee perenă, mirositoare, cu frunze pețiolate și cu flori mici trandafirii, folosită în industria farmaceuticii și a parfumurilor; mentă. ♢ ~ creață izmă cu frunză creață; mentă creață. ~a-broaștei izmă care crește prin locuri mlăștinoase; menta-broaștei. /Orig. nec.

JÁLE¹

s.f. 1. Tristețe, mâhnire, durere adâncă; jelanie (2). ♢ Loc. adj. De jale = trist, jalnic, de plâns; plin de dor. ♢ Loc. adv. Cu jale = cu amărăciune, dureros, jalnic. 2. (Înv.) Doliu. [Var.: (reg.) jéle s.f.] – Din sl. žalĩ.

JÁLE²

s.f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasă, aromată, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca plantă ornamentală și medicinală, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.

JÁLE

s. (BOT.) 1. (Salvia officinalis) jaleș, salbie, salvie, (reg.) șerlai. 2. (Salvia silvestris) coada-vacii, (reg.) brăileanca (art.), corovatic, jaleș, năduf, sălvie de pădure. 3. (Stachys germanica) jaleș, (reg.) pavăză.

JÁLE

s. 1. dezolare, (pop.) jelanie, (înv. și reg.) tângă, (înv.) jalet. (Om plin de ~.) 2. v. tristețe.

JÁLE

s. v. doliu, linariță, salvie.

jále

(tristețe; plantă) s. f., g.-d. art. jálei

JÁLE¹

f. Stare sufletească apăsătoare cauzată de o pierdere irecuperabilă, de o situație disperată etc.; durere sufletească adâncă; jelanie. Cântec de ~. [G.-D. jalei] /<sl. žali

JÁLE²

f. Plantă semilemnoasă, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivată ca plantă etero-uleioasă, medicinală sau decorativă; salvie. /<ung. zsálya

LĂURÚSCĂ,

lăuruște, s.f. (Reg.) Viță sălbatică al cărei fruct este un ciorchine cu boabe mici, negre (Vitis silvestris). [Pr.: lă-u-. – Var.: răurúscă, rourúscă s.f.] – Lat. labrusca.

LĂURÚSCĂ

s. (BOT.; Vitis silvestris) (reg.) aguridar.

lăurúscă

s. f. (sil. lă-u-), g.-d. art. lăurúștei; pl. lăurúște

NÁLBĂ,

nalbe, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia malvaceelor, care cresc spontan ori se cultivă ca plante decorative și medicinale. – Lat. malva.

NÁLBĂ

s. (BOT.) 1. (Althaea rosea) (reg.) rujă, rujulină. 2. (Malva silvestris) (reg.) mălăuț, colăceii-babei (pl.).

NÁLBĂ

s. v. cașul-popii, salvie-albă.

nálbă

s. f., g.-d. art. nálbei; pl. nálbe

NÁLB//Ă ~e

f. Plantă erbacee cu tulpina erectă ramificată, cu frunze palmat lobate și cu flori roșii, cu dungi negre. ♢ ~- mare nalbă cu tulpina foarte înaltă, cu frunze păroase pe ambele părți și cu flori albe-roz. ~-de-grădină plantă erbacee cu tulpina erectă și înaltă, cu frunze zbârcite, dințate și cu flori purpurii; rujalină. [G.-D. nalbei] /<lat. malva

OÍȚĂ,

oițe, s.f. 1. Diminutiv al lui oaie; oișoară, oițică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase și cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru și trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paștelui. – Oaie + suf. -iță.

OÍȚĂ

s. 1. (ZOOL.) (pop.) oișoară. 2. (BOT.; Anemone silvestris) (reg.) dediței-de-pădure (pl.), dediței-săl-batici (pl.).

OÍȚĂ

s. v. floarea-paștelui, pâinișoară, scatiu, sisinei, sticlete.

oíță

s. f., g.-d. art. oíței; pl. oíțe

OÍȚ//Ă ~e

f. (diminutiv de la oaie) Plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze adânc crestate, cu flori mari, albe sau galbene, și cu fructe păroase; popilnic-iepuresc; floarea-vântului; floarea-paștelui. /oaie + suf. ~iță

PIN²,

pini, s.m. Arbore din familia pinaceelor, înalt până la 40 de metri, cu frunze persistente în formă de ace lungi, cu scoarța roșcată și lemnul rezistent (Pinus silvestris). ♢ Pin maritim = varietate de pin² cu lemnul poros și bogat în rășină, plantat pentru fixarea dunelor mișcătoare (Pinus maritima). – Lat. pinus.

PIN³

, pini, s.m. (Electron.) Terminal al unui circuit integrat. – Din engl. pin.

PIN¹

prep. v. prin.

PIN

s. (BOT.) 1. (Pinus silvestris) (reg.) brad, cățuni (pl.), cetină, chifăr, jolcă, luciu, mălin, molete, molid, pinel, pinișor, pinuț, schin, silhă, zadă. 2. pin pitic (Pinus pumilio) = jep, jneapăn, (reg.) cățăn, durzău.

pin

s. m., pl. pini

PIN ~i

m. Arbore conifer cu tulpina dreaptă, roșiatică, și cu frunze persistente aciculare, reunite în smocuri, crescut în scopuri ornamentale și industriale. /<lat. pina

pin¹,

pini, s.m. (reg.) sondă rudimentară lungă, la capătul căreia e fixat un mic cilindru de tablă, deschis la ambele capete, cu care pescarii iau probe de mâl de pe fundul apei.

pin²

, pini, s.m. (reg.) ac cu gămălie.

PISÍCĂ,

pisici, s.f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ♢ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ♢ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

PISÍCĂ

s. 1. (ZOOL.; Felis domestica) (pop.) mâță, (Bucov.) cotoroabă, (înv.) cătușă. 2. (ZOOL.) pisică sălbatică (Felis silvestris) = (reg.) mâță sălbatică. 3. (ENTOM.) pisica-popii = (reg.) sfaiog, mâța-popii. 4. (TEHN.) (reg.) mâță. (Piedica de la căruță numită ~.)

pisícă

s. f., g.-d. art. pisícii; pl. pisíci

PISÍ//CĂ ~ci

f. 1) Mamifer carnivor de talie mică, foarte sprinten, cu blană netedă, de diferite culori, cu ochi ageri (care văd și în întuneric) și cu ghearele ascuțite, retractile. ♢ ~ domestică specie de pisică care trăiește pe lângă case și se hrănește cu șoareci. ~ sălbatică specie de pisică, mai mare decât cea domestică, cu blana de culoare cenușie întunecată și cu dungi negre transversale, care trăiește prin păduri. ~ca cu clopoței nu prinde șoareci cel care-și dă în vileag intențiile poate rata scopul urmărit. 2) Blană a acestui mamifer. 3): ~-de-mare pește marin veninos, de talie mică, având corp în formă de romb. [G.-D. pisicii] /pis + suf. ~ică