ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE
(O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.),
organizație internațională guvernamentală cu
sediul în United Nations Plaza din New
York (S.U.A.),
fondată, prin
semnarea la 26 iun. 1945, a
Cartei de la
San Francisco de
către 50 de
state (
intrată în
vigoare la 24
oct. 1945).
Constituie o
organizație cu
vocație universală,
creată în
scopul menținerii păcii și
securității internaționale prin
luarea de
măsuri colective împotriva actelor de
agresiune,
dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
promovarea cooperării internaționale în
domeniul economic,
social,
cultural și
umanitar. La 12 iun. 1941 este
parafată la Londra „
Declarația interaliată” în care
semnatarii se
angajau „să
conlucreze cu
celelalte națiuni libere,
atît în
timp de
război,
cît și în
timp de
pace”. A
fost primul dintr-o
serie de
documente care au
marcat procesul de
formare a O.N.U. La 14 aug. 1941,
președintele S.U.A.
Franklin D. Roosevelt și
primul-
ministru britanic Winston Churchill au
căzut de
acord asupra unor
principii care
urmau să
favorizeze colaborarea internațională în
scopul menținerii păcii și
securității.
Documentul semnat la
bordul navei „
Prince of Walles”, este de
atunci cunoscut sub
denumirea de
Carta Atlanticului.
Numele organizației a
fost folosit prima dată, la
sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „
Declarația Națiunilor Unite”,
semnată, la Washington, la 1
ian. 1942, de
către reprezentanții a 26 de
state care
luptau contra Axei și care și-au
proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o
declarație semnată la
Conferința de la Moscova, la 30
oct. 1943,
guvernele U.R.S.S.,
Marii Britanii,
Statelor Unite și
Chinei au
preconizat crearea unei organizații
internaționale,
obiectiv reafirmat de
conducătorii Statelor Unite,
Marii Britanii și U.R.S.S. la
Conferința de la Teheran (1
dec. 1943).
Primul proiect al O.N.U. a
fost elaborat în
cursul unei
conferințe ținute la
hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În
cursul unor
serii de
reuniuni (21 aug.-7
oct. 1944) cînd,
reprezentații U.R.S.S.,
Marii Britanii,
Statelor Unite și
Chinei s-au
pus de
acord asupra scopurilor,
structurii și
funcționării acestei organizații
mondiale. La 11 febr. 1945, după
reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au
declarat voința de a pune
bazele unei „organizații
generale internaționale pentru salvgardarea păcii și
securității”. La 25 apr. 1945
reprezentanții a 50 de
state s-au
reunit la
San Francisco în
Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au
elaborat cele 111
articole ale Cartei care a
fost adoptată în
unanimitate. Aceasta
definește scopurile și
principiile Organizației,
structura,
organele principale și
funcțiile acestora. A
doua zi ei au
semnat-o în
auditoriul Teatrului Herbst din
incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A
intrat în
vigoare după ce a
fost ratificată de cei
cinci membri permanenți ai
Consiliului de
Securitate și a
majorității celorlalți semnatari (24
oct. 1945,
nașterea O.N.U.).
Prima Adunare Generală, unde
sUnt reprezentate toate
statele membre, se
deschide la
Central Hall din Westminter (10
ian. 1946).
Consiliul de
Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17
ian. 1946)
adoptă regulamentul său de
ordine interioară.
Adunarea Generală adoptă (24
ian. 1946)
prima sa
rezoluție consacrată în
principal utilizării pașnice a
energiei atomice și
eliminării armelor atomice și a
celorlalte arme de
distrugere în
masă. La 1 febr. 1946 Trygve
Lie (Norvegia)
devine primul secretar general al O.N.U.,
iar pe 24
oct. 1947
Adunarea Generală proclamă oficial această
zi drept „
Ziua Națiunilor Unite”. La 24
oct. 1949 se pune
piatra de
temelie a
actualului sediu al O.N.U. din New
York. În
istoria sa de
aproape șase decenii, din care
cea mai
mare parte s-a
desfășurat în
condiții nefavorabile determinate de
confruntarea din
anii războiului rece, O.N.U. a
reușit în
mare măsură să
răspundă speranțelor pe care
omenirea le pusese în
Organizație.
Activitatea sa a
cuprins domenii diverse, de la
aplanarea conflictelor,
interdicția armelor de
distrugere în
masă și
neproliferarea armelor atomice la
decolonizare,
codificarea dreptului internațional,
mediul,
drepturile omului etc.
Astfel, în iun. 1948 este
stabilit în Palestina
organismul Națiunilor Unite însărcinat cu
supravegherea armistițiului,
prima misiune de
observare a
Națiunilor Unite,
iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche
obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și
țările arabe (7
ian. 1949).
Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10
dec. 1948). În
absența reprezentantului Uniunii Sovietice,
Consiliul de
Securitate decide să
intervină de
partea Coreii de
Sud și să
respingă invazia Nordului. O
convenție de
armistițiu în
Coreea este
semnată (27 iul. 1953) de
către Comandamentul O.N.U. și
Comandamentul China-
Coreea de
Nord. În 1954,
Înaltul Comisariat O.N.U.
pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel
pentru Pace pentru intervențiile sale în
favoarea refugiaților europeni.
Adunarea Generală își ține
prima sa
sesiune extraordinară de
urgență (1
nov. 1956)
pentru a
face față crizei Canalului Suez și
creează (5
nov.)
prima forță de
menținere a
păcii a O.N.U. –
Forța de
Urgență a
Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În
sept. 1960, 17 noi
state independente (
dintre care 16
africane)
intră în O.N.U. (
cea mai
numeroasă primire a unor noi
state membre). La 18
sept. 1961
secretarul general Dag Hammarskjöld
moare într-un
accident de
avion în Congo, în
cursul unei
misiuni O.N.U.
Consiliul de
Securitate adoptă un
embargou voluntar asupra armamemtelor
împotriva Africii de
Sud (7 aug. 1963),
iar mai
apoi (5
mart. 1964)
aprobă trimiterea unei
forțe de
menținere a
păcii în
Cipru.
Adunarea Generală retrage (27
oct. 1966)
Africii de
Sud mandatul prin care
administra Africa de
Sud-
Vest (
azi Namibia),
iar la 16
dec. 1966
sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (
azi Zimbabwe) de
către Consiliul de
Securitate. După „
Războiul de 6
zile”,
Consiliul de
Securitate adoptă, la 22
nov. 1967,
Rezoluția 242,
baza viitoarelor negocieri care
vizează instaurarea păcii în
Orientul Mijlociu.
Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și
cere statelor membre să-l
ratifice (12 iun. 1968). La 4
ian. 1969
intră în
vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.
Adunarea Generală admite (25
oct. 1971) R.P.
Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are
loc la Stockholm
prima Conferință a
Națiunilor Unite pentru Mediu care
creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu
sediul la Nairobi (Kenya). La 13
nov. 1974
Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „
singurul reprezentant legitim al
poporului palestinian”. „
Anul internațional al
femeii”,
marcat de
prima conferință O.N.U.
asupra drepturilor femeilor,
organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este
urmat de
adoptarea de
către Adunarea Generală la 18
dec. 1979 a
Convenției asupra eliminării oricăror forme de
discriminare a
femeilor,
definind drepturile femeilor în
domeniul politic,
economic,
social,
cultural și
civil.
Consiliul de
Securitate adoptă un
embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de
Sud (4
nov. 1977),
iar Adunarea Generală convoacă prima sa
sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978).
Trei ani după
declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980,
Organizația Mondială a
Sănătății (O.M.S.)
proclamă oficial eradicarea variolei. La 25
nov. 1981
Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10
dec. 1982 este
semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de
către 177
state și
două entități (cel mai
mare număr de
semnături puse pe un
tratat în
ziua votării). În
dec. 1984
secretarul general Javier Pérez de Cuéllar
creează Biroul de
operații de
urgență în
Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot
acum (10
dec. 1984)
Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a
altor pedepse sau
tratamente crude,
inumane sau
degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are
loc Conferința de
încheiere a
Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care
reunește mii de
participanți. În
sept. 1987
eforturile desfășurate de P.N.U.E.
sunt încununate de
semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub
numele de
Protocolul de la Montréal,
primul acord mondial de
protecție a
mediului. În 1988
Operațiunile O.N.U. de
Menținere a
Păcii primesc Premiul Nobel
pentru Pace (în acel
moment erau în
desfășurare un
număr de 7). În apr. 1989,
Grupul de
Asistență O.N.U.
pentru perioada de
tranziție (G.A.N.U.P.T.) este
trimis în Namibia
pentru a
supraveghea retragerea trupelor Africii de
Sud și
pentru a
furniza asistență în
vederea alegerilor care au
avut loc în
nov. 1989 (Namibia
devine independentă la 21
mart. 1990). La 31 mai 1991 este
negociată o
încetare a
focului în
Angola (unde
războiul civil se
desfășura de 16
ani)
supravegheată apoi de
Misiunea de
verificare a
Națiunilor Unite în
Angola (U.N.A.V.E.M II).
Guvernul din El Salvador și
Frontul de
Eliberare Națională (F.E.N.)
semnează (31
dec. 1991), prin
intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un
acord de
încetare a
focului și un
tratat de
pace, după 12
ani de
război.
Consiliul de
Securitate ține
prima reuniune din
istoria sa (31
ian. 1992), la
nivelul șefilor de
stat și de
guvern. În iun. 1992 are
loc la
Rio de Janeiro (Brazilia)
Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu
participarea a 104
șefi de
stat și
guvern și
alți conducători (
Conferința,
cea mai
mare din
istorie,
adoptă „
Acțiunea 21” –
plan de
acțiune pentru dezvoltarea durabilă).
Secretarul general Boutros Boutros Ghali
publică „
Agenda pentru pace” (17 iun. 1992),
plan de
diplomație preventivă, de
restabilire și
menținere a
păcii. La 27 apr. 1993 este
declarată independența Eritreii, în
urma unui
referendum verificat de O.N.U. cu
participarea a 99,5 la
sută din
electoratul înscris (Eritrea a
fost pe
urmă admisă ca
membru al O.N.U. și al
Organizației Unității Africane,
azi Uniunea Africană). În mai 1993
alegerile din Cambodgea,
supervizată de O.N.U., au
drept consecință elaborarea unei noi
Constituții și
instalarea unui
guvern democratic, marcînd
încheierea conflictului ce
dura de 15
ani. Are
loc la Viena (iun. 1993)
Conferința Mondială asupra drepturilor omului în
timpul Anului Internațional al
populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994
secretarul general publică „
Agenda pentru dezvoltare”,
plan de
acțiune al
cărui scop este de a
ameliora condiția umană. Au
loc alegeri în
Africa de
Sud (26-29 apr. 1994) sub
supravegherea a 2.527
observatori ai
Misiunii de
Observare a
Națiunilor Unite în
Africa de
Sud (M.O.N.U.A.S.), care
marchează sfârșitul regimului de
apartheid.
Consiliul de
Securitate ridică embargoul asupra armelor și
altor restricții impuse Africii de
Sud (25 mai),
iar la 23 iun. 1994
Africa de
Sud își
reia locul în
Adunarea Generală, după 24
ani de
absență. La 13
sept. 1994
Conferința Internațională a O.N.U.
asupra populației și
dezvoltării,
reunită la Cairo,
adoptă un
Program de
acțiune. În
oct. 1994 au
loc în Mozambic
primele alegeri multipartite (27-29
oct.)
supravegheate de
peste 2.300
observatori internaționali. În
același an, este
adoptat un
program de
activitate,
însoțit de
manifestări care
marchează a 50-a
aniversare a O.N.U., cu
tema „Noi,
popoarele Națiunilor Unite ...
aliate pentru o
lume mai
bună”. Se
reunește la Copenhaga (
mart. 1995)
Conferința mondială pentru dezvoltare socială,
una dintre cele mai
importante reuniuni a
conducătorilor politici,
pentru a reînnnoi
angajamentul de a
combate sărăcia,
șomajul și
excluderea socială. La 26 iun. 1995 are
loc la
San Francisco (California) o
conferință de
celebrare a
celei de a-50-a
aniversări de la
semnarea Cartei Națiunilor Unite,
urmată la 22-24
oct. 1995 de o
reuniune specială cu
participarea șefilor de
stat și
guvern, la
sediul O.N.U. din New
York. La 10
sept. 1996
Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest
tratat, a
cărui adoptare semnifică o
cotitură în
istoria eforturilor în
materie de
dezarmare și de
neproliferare, este
deschis semnării la 24
sept.). La 17
dec. 1996
Adunarea Generală alege pentru prima dată un
reprezentant al
țărilor din
Africa neagră (Kofi Annan, Ghana),
pentru un
mandat (1
ian. 1997-31
dec. 2001),
reconfirmat la 29
ian. 2001. O.N.U. are 191 de
membri (2003), printre care și
România (din 14
dec. 1955).
Cea de-a XXII-a
sesiune a
Adunării Generale a
ales drept președinte pe
ministrul de
Externe al
României, Corneliu Mănescu (
era pentru prima dată în
istoria de până
atunci a
organizației când un
reprezentant al
țărilor socialiste era ales în această
demnitate). Nu
face parte din O.N.U. un
singur stat suveran,
Vaticanul (care are
totuși statutul de
observator permanent). În
anul 2002 au
fost admiși ca
membri Elveția (în
urma succesului referendumului din 3
mart. 2002) și Timorul de
Est (al 46-
lea stat independent al Asiei).
Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are
statutul de
observator special.
Principalele organe ale O.N.U. sunt:
Adunarea Generală,
Consiliul de
Securitate,
Consiliul Economic și
Social,
Consiliul de
Tutelă,
Curtea Internațională de
Justiție,
Secretariatul.
1. Adunarea Generală este
organul reprezentativ al O.N.U.
alcătuit din
reprezentanții tuturor țărilor membre (
maximum 5 din
fiecare țară),
învestit cu
dreptul de a
discuta orice problemă de
competența organizației.
Rezoluțiile sale au
caracter de
recomandare pentru statele membre,
precum și
pentru celelalte organe sau
instituții din
sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se
întrunește în
sesiuni ordinare anuale,
dar și în
sesiuni extraordinare sau de
urgență,
atunci când este
necesar.
Acestea din
urmă sunt convocate de
către Secretarul General, la
cererea Consiliului de
Securitate sau a
majorității membrilor organizației. Ia
hotărâri cu
majoritatea simplă a
membrilor prezenți și
votanți sau
pentru problemele mai
importante (
admiterea de noi
membri,
recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu
majoritate de
două treimi în
fiecare ședință plenară sau în
Comisii.
Adunarea Generală își
stabilește propriile reguli de
procedură și își
alege un
președinte la
fiecare sesiune.
II. Consiliul de Securitate este
principalul organ în
domeniul menținerii păcii și
securității internaționale.
Cuprinde 15
membri,
dintre care 5
permanenți (R.P.
China,
Franța,
Marea Britanie, S.U.A. și
Federația Rusă, care
ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce
pot exercita dreptul de
veto, și 10
nepermanenți,
aleși de
Adunarea Generală (
câte 5 în
fiecare an), de
regulă pentru un
mandat de
doi ani (în 1962,
pentru un
an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005.
România a
fost membru al
Consiliului de
Securitate), pe
baza principiului repartiției geografice echitabile.
Fiecare membru dispune de un
vot.
Pentru a se
adopta deciziile este
suficient un
vot favorabil a 9
membri (
inclusiv unanimitatea membrilor permanenți).
Rezoluțiile sale au un
caracter obligatoriu.
Poate fi
convocat la
cererea Secretarului general al O.N.U. sau a
oricărui stat membru și la
lucrările sale poate participa,
fără drept de
vot,
orice membru al
organizației.
III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.)
promovează cooperarea internațională în
domeniile economic și
social. Este
alcătuit din 54 de
membri,
aleși de
Adunarea Generală pentru un
mandat de 3
ani, pe
baza principiului repartiției geografice echitabile (18
sunt aleși în
fiecare an).
Rezoluțiile sale au
caracter de
recomandări. Se
întrunește anual,
principala sa
funcție fiind de a
stabili direcțiile de
acțiune și de a
coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are
comisii regionale și pe
domenii de
activitate.
Pentru prima dată
România a
fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C.
pentru anii 1965-1967.
IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub
tutela O.N.U.
Deoarece ultimul teritoriu aflat sub
tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a
declarat independența (1
oct. 1994),
iar altele s-au
unificat cu
statele vecine,
C.T. și-a
suspendat oficial activitatea la 1
nov. 1994,
urmând ca în
viitor să fie
convocat numai în
cazul în care va
apărea o
situație deosebită.
V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este
organul judiciar principal al
organizației, are
sediul la Haga (
Olanda) și
cuprinde 15
judecători independenți,
fiecare de altă
naționalitate,
aleși cu
titlu personal (sau
realeși),
pentru o
perioadă de 9
ani, cu
majoritate absolută, de
către Adunarea Generală și de
către Consiliul de
Securitate.
Statul Curții este
parte integrantă a
Cartei O.N.U.
Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care
recunosc jurisdicția sa intr-o
anumită categorie de
dispute.
VI. Secretariatul este
principalul organ administrativ și
executiv al O.N.U. Este
condus de
Secretarul general,
numit de
Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de
Securitate, pe o
perioadă de 5
ani. Are
sediul la New
York (S.U.A.).
Execută programele politice deliberate de
celelalte organe ale O.N.U. și are
delicata funcție de
mediere. Au
ocupat această funcție: Trygve
Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim –
Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și
Ban Ki-Moon –
Coreea de
Sud (din 2007). În
vederea desfășurării activității în
bune condițiuni,
Adunarea Generală,
Consiliul de
Securitate și C.E.S. au
înființat numeroase organe subsidiare:
Comisii Regionale O.N.U. Pe
lângă O.N.U.
funcționează 5
comisii regionale, în
calitate de
centre regionale O.N.U.: –
Comisia Economică pentru Europa (
C.E.E.; în engl.:
Economic Commission
for Europe – E.C.E.);
fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția).
Studiază problemele economice,
tehnologice, și de
mediu și
face recomandări privind soluționarea acestora. Membri:
statele europene,
precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan,
Azerbaidjan,
Armenia, Georgia,
Canada, Israel și S.U.A. –
Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.:
Economic and
Social Commission
for Asia and the
Pacific – E.S.C.A.P.);
fondată în 1947 sub
denumirea de
Comisia Economică pentru Asia și
Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a
adoptat actuala denumire în
urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda).
Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și
Pacific.
Acordă asistență tehnică,
servicii de
consultanță pe
lângă guverne,
programe de
cercetare,
pregătire și
informare. Membri:
statele din
Asia și
Pacific,
precum și
Franța,
Marea Britanie, Rusia și S.U.A. –
Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.:
Economic Commission
for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.);
fondată în 1948; sediu: Santiago de
Chile (
Chile).
Comisia colaborează cu
guvernele statelor membre în
analizarea problemelor economice naționale și
regionale și
acordă sprijin în
elaborarea planurilor de
dezvoltare.
Coordonează programe de
asistență tehnică,
cercetare,
informare,
pregătire a
cadrelor și
cooperare cu organizații
naționale,
regionale și
internaționale. Membri:
statele din
America de
Sud și
zona Caraibelor,
precum și
Canada,
Franța, Italia,
Marea Britanie,
Spania și S.U.A. –
Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.:
Economic Commission
for Africa – E.C.A.);
fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia).
Activitățile sale au ca
scop încurajarea dezvoltării economice și
sociale,
creșterea cooperării dintre țările membre și
dintre Africa și alte
părți ale lumii. Membri:
cele 53 de
state africane. –
Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.:
Economic and
Social Commission
for Western Asia – E.S.C.W.A.);
fondată în 1974 sub
denumirea de
Biroul Economic și
Social al O.N.U. din Beirut; a
adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban).
Propune strategii și
măsuri menite să
promoveze cooperarea în
domeniul economic și
social. Membri:
Arabia Saudită,
Bahrain, Egipt,
Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban,
Oman, Palestina,
Qatar, Siria, Yemen.