murg (múrgă),
adj. –
1. (
Cal sau
bou)
brun. –
2. Negru,
negricios. –
3. (S.m.)
Cal brun. –
4. (S.m.)
Cal în
general. –
5. (S.n.)
Crepuscul,
apus,
auroră. – Mr.
murgu, megl.
murg. Origine necunoscută. E
unul dintre cuvintele cele mai
discutate din
vocabularul rom. Pare să
coincidă cu sl. (bg.,
rus.)
mrakŭ „
întunecime”, bg., sb., cr.,
ceh.
mrak „
apus”,
pol.
mrok „
obscuritate”,
rus.
morok „
obscuritate”, bg.
murg(av) „
brun”, sb., cr.
murgast „
brun”,
rus.
muryi „
brun”,
ceh.
moura „
vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -
g final se
poate explica prin
intermediul sl.,
dar explicația lui pare
insuficientă pentru rom.).
Istoria cuvintelor sl. nu este
clară. Un
etimon sl.
pentru rom. (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97;
Cortés 125) este
greu de
admis din
punct de
vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca
mura” (Diculescu,
Elementele, 457),
direct sau prin lat. *
moricus, în
loc de
morulus (Weigand,
Jb., XII, 103;
Pascu, I, 121;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 224;
Pascu,
Beiträge, 8; cf. REW 433) este
improbabilă,
deoarece în
astfel de
cazuri i aton se
reduce de
obicei în
rom., cf.
limpede, muced etc.; de
asemenea, pare mai
puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „
maur” (Roesler 573). Nu
convinge mai
mult der. din gr. ἀμόργη „
resturi de
măslină”,
direct (Meyer 292); nici prin
mijlocirea lat.
amurca (Capidan,
Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai
convingătoare. În sfîrșit, nu a
fost acceptată explicația care se
bazează pe gr. ἀμολγός „
timpul mulsului” (Philippide,
Principii, 141; Diculescu,
Elementele, 447; cf. Tiktin).
Relația cu
alb.
muk, murgu „
brun”,
muk, mugu „
crepuscul”
mugetë, „
asfințit” este
evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119;
dar cuvîntul
alb.,
greșit explicat (după Treimer,
Mitt. Wien., 375, dintr-o
rădăcină care
ar însemna „
strălucitor,
luminos”)
ar putea proveni din
rom. (Capidan,
Raporturile, 478). În
fine, E. Lange-Kowal,
Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în
Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11,
crede că-i
vorba de un cuvînt
autohton.
Deși indiciile sînt
insuficiente pentru a fi
posibil să se
ajungă la
concluzii definitive, pare că
originea ereditară este mai
probabilă decît un
împrumut din sl. sau din
alb.
Prezența lui
amurg, cu
a- protetic care
apare de
obicei numai în
elemente lat. (cf.
acasă, afund, aminte etc.) pare să
pledeze în
favoarea acestei ipoteze. Der.
amurg (mr.
amurziș, amurzită), s.n. (
crepuscul,
apus), cu
a- protetic,
fiind la
început un adv.;
amurgi (var.
murgi), vb. (a se
întuneca, a se
înnopta);
murgă, s.f. (
noapte,
întuneric;
iapă brună;
varietate de
pere);
murgan, s.m. (
nume de
bou);
murgană, s.f. (
nume de
vacă);
murgilă, s.m. (
nume de
bou);
Murgilă, s.f. (
personaj din
mitologia populară care
personifică noaptea);
murgit, s.n. (
crepuscul);
înmurgi, vb. (a se
înnopta). –
Deși legătura cuvintelor aici prezentate este
greu de
stabilit, este de
presupus că mag.
murga provine din
rom. (Edelspacher 19); și
probabil și bg.
murg(a) (Capidan,
Raporturile, 210); sb., cr.
murgast „
murg” (în
opoziție cu sb.
mrk(lo)mrkov „
murg”, și
mrgodan, mrgodno „
întunecat”, care pare să
provină din sl.
mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177),
alb.
murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu,
Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a
înnopta” și μούρϰισμα „
crepuscul” (după Meyer,
Neugr. St., II, 42,
aceste cuvinte provin din sl.).