múgur (múguri),
s.m. –
Boboc. – Megl.
mugur. Probabil de la
muc, pl.
mucuri, cu
sing.
reconstituit după pl.
Semantismul se
explică prin
asemănarea mugurului cu
fitilul de
lumînare;
pentru alterarea consonantismului, cf.
stîng, vitreg. După Philippide,
Principii, 49,
direct din lat.
*mūcŭlus. Pare mai
puțin probabilă der. din
dacă (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294), din
alb.
mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un
idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der.
muguros, adj. (cu
mulți muguri);
mugura (var.
înmuguri), vb. (a
face muguri). Din
rom.
provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer,
Neugr. St., II, 76; Murnu,
Lehnw., 32 și
probabil cel din
albaneză).