definiția muci definiție dex

MUCI-/MUCO-

elem. „mucus, mucozitate, mucină”. (< fr. muci-, muco-, cf. lat. mucus)

a avea bășini / muci în cap

expr. (adol., vulg.) 1. a avea idei ciudate / extravagante. 2. a fi extrem de încrezut.

a da cu mucii de faianță

expr. (adol.) a se masturba.

a da cu mucii-n fasole

expr. (vulg.) a face o gafă.

a-i da bice / muci

expr. a lua viteză, a grăbi pasul; a accelera desfășurarea unei acțiuni.

a se băga ca rața-n muci

expr. (adol. vulg.) v. a se băga ca musca-n curul calului.

a se face muci

expr. (adol., iron.) a se îmbăta, a fi în stare avansată de ebrietate.

a se lipi ca asfaltul de flegmă / ca mucii de chiuvetă

expr. (adol., vulg.) a urmări (pe cineva) cu insistență, a nu lăsa în pace (pe cineva).

MUC,

(1) mucuri, s.n., (II) muci, s.m. I. S.n. 1. Vârf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de lampă, de lumânare, de candelă; p. gener. fitilul întreg. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumânare aproape consumată sau dintr-o țigară fumată. II. S.n. (Mai ales la pl.) Secreție (vâscoasă) produsă de glandele nazale și eliminată prin nări. ♢ Expr. (Fam.) A-i pica mucul (sau mucii) undeva (sau la cineva), se spune despre cineva care merge prea des undeva. A-i pica mucul (sau mucii) după cineva = a fi foarte îndrăgostit de cineva. Nu dai nici mucii pe el, se spune despre o persoană lipsită de orice valoare. – Refăcut din pl. muci (< lat. mucci).

MUC

s. 1. (rar) mucarniță. (~ de lumânare.) 2. chiștoc. (~ de țigară.) 3. (mai ales la pl.) (pop., glumeț) untură. (Îi curg ~ii din nas.)

MUC

s. v. mucus, pituită, sevă, suc.

muc

(anat.) s. m., pl. muci

muc

(de lumânare, de țigară etc.) s. n., pl. múcuri

MUC² muci

m. mai ales la pl. pop. Substanță secretată de mucoasa nazală și eliminată prin nări. /<lat. mucus

MUC¹ ~uri

n. 1) Vârful ars al unui fitil (de lampă). 2) Capăt rămas dintr-o țigară fumată. ♢ A ajunge la ~uri de țigară a sărăci cu totul. 3) Capăt rămas de la o lumânare arsă. 4) pop. Creasta curcanului. /<lat. mucus

muc (mucuri),

s.m. – 1. Substanță gelatinoasă, scurgere din nas. – 2. Fitil de lumînare aprinsă. – 3. Bucată de lumînare topită. – 4. Capăt de țigară, chiștoc. – Var. pl. mucuri (sensurile 2-4). Mr. muc(ă), muț, megl. muc, muți. Lat. mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709), cf. it. moccio, moccolo (sicil. mukku), prov., cat., moc, v. fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. mük, basc. muku. Ideea unui sing. reconstituit după pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită. Der. mucări, s.f. pl. (mucarniță); mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăța copacii de crengi uscate); mucărie, s.f. (rar, răpciugă); mucarniță, s.f. (Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos, adj. (cu muci), megl. mucos, măcos, care poate reprezenta și lat. mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708), cf. sard. mukkozu, prov., cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s.f., format după fr. muquese; mucoșie, s.f. (rar, mucozitate); mucoare, s.f. (Trans., mucegai), mr. mucori, probabil reprezentant direct al lat. mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712), cf. abruz. mukore, astur. mugor. – Cf. mugur. Der. neol. mucilagiu, s.n., din fr. mucilage; mucilaginos, adj., din fr. mucilagineux; mucoză, s.f., din fr. muqueuse, dublet al lui mucoasă; mucozitate, s.f., din fr. mucosité. – Din rom. provin ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer, Neugr. St., IV, 45, direct din lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), și mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19).

MUC DE ȚIGARĂ

aboneu, halbă, locotenent, locotenent-colonel, sergent.