îmbuibá (îmbúib, îmbuibát),
vb. –
1. A
ghiftui, a
îndopa cu mîncare. –
2. (Refl.) A mînca
lacom, în
exces. –
3. A
crește din
abundență, a se
înmulți.
Origine necunoscută. Nici
una din
explicațiile date pînă acum nu pare
mulțumitoare. După Densusianu,
Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat.
bubia,
glosare incertă a lui „sfîrc”, pe
baza unui der. *
imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă
autorul a
renunțat mai tîrziu la această
ipoteză, convingîndu-se că
glosarea era incorectă. După Giuglea,
Dacor., II, 632-37, din lat.
imbuĕre, prin
intermediul unei
forme pop. *
imbuviāre, cf.
DAR, și Rosetti, I, 167, care
stabilește o
legătură cu lat.
bubῑre „a
umfla”. Sub
aspect semantic, cuvîntul
oferă o
identitate perfectă cu
buieci, cf.
buiac; însă
explicația fonetică este
dificilă cf. sl.
buiti sę „a
trăi înconjurat de
plăceri”, cu care
DAR admite că s-a
încrucișat.