gard (gárduri),
s.n. –
1. Construcție care
împrejmuiește o
curte. –
2. Împletitură care
împrejmuiește o
proprietate. –
3. (
Rar, Trans.)
Grădină,
livadă. – Mr.
gardu, megl.
gard. Sl.
gradŭ „
perete;
livadă” (Miklosich,
Lexicon, 141; Cihac, II, 115; Conev 79), cf.
alb.
garth (Philippide, II, 712 și
DAR par a
prefera o der.
directă din
alb.). Ca
baltă și
daltă der. din sl.
ridică o
problemă fonetică greu de explicat: s-a
încercat rezolvarea acestei dificultăți presupunîndu-se că
împrumutul rom. este
anterior metatezei lichidelor sl.,
deci, că
termenul sl.
trebuia să fie *
gardŭ.
Perfecta identitate semantică,
precum și
corespondența exactă cu
ceilalți der. din sl. (cf.
grădină, grajd, îngrădi, ogradă), nu
lasă nici o
îndoială în
legătură cu v. germ.
gards „
casă”,
dar este
puțin probabil. Rosetti, II, 116 și Rosetti,
BL, XIV, 115,
neagă numai posibilitatea der. din sl. Der.
gardagiu, s.m. (
pescar care
folosește în
loc de
plasă o
împletitură de
răchită);
gărdui, vb. (a
împrejmui cu gard);
gărdurăriță, s.f. (
pasăre nedeterminată);
gărdurărit, s.n. (
impozit special plătit de
locuitorii din
județele Saac (
marelui armaș) și Rîmnicul-
Sărat (celui de al
doilea spătar), pe
băuturile vîndute și pe
porci;
amendă plătită de
aceștia pe
animalele care
intrau în
vie). Din
rom.
provine sb.
garda (Miklosich,
Etym. Wb., 76; Petrovici,
Dacor., X, 93) ca și rut.
gard „
dig,
stăvilar” (
Candrea,
Elemente, 402). Coresi
folosește grădiș, s.n. (
împletitură, gard), cu
fonetismul din sl.