frămîntá (-t, -at),
vb. –
1. A
preface aluatul într-o
masă omogenă. –
2. A
amesteca. –
3. A
bate, a
lovi. –
4. A
chinui, a
munci. – Mr.
frimintu, frimintare, megl.
frimint. Lat.
fermentāre (Byhan 48; Meyer,
Alb. St., IV, 53; Giuglea,
Dacor., III, 576; Rosetti, I, 167).
Evoluția semantică trebuie să se
explice prin
confuzia a
două faze succesive în
facerea pîinii,
confuzie firească întrucît
drojdia care
produce dospirea se
adaugă în
timpul frămîntării. Pușcariu,
ZRPh., XXXIII, 233; Pușcariu,
Dacor., I, 415; Pușcariu 641;
Candrea-
Dens., 631; REW 3473; Capidan,
Meglen., 130 și
DAR preferă să
plece de la
fragmentāre; însă această
soluție pare mai
puțin probabilă,
căci frămîntatul nu
încearcă să „
fragmenteze” sau să
separe în
particule, ci,
dimpotrivă să
lege și să
unească aceste particule într-o
masă. Der.
frămîntător, adj. (care frămîntă;
neliniștitor);
frămîntătură, s.f. (
aluat; frămîntare).