farf-
–
Rădăcină expresivă,
bazată pe
consonanța f-r-f (și la
formele fîrf-, forf-), și care pare a
evoca ideea de a
bolborosi, cf.
fîlfîi. Cf.
Iordan,
BF, II, 190. Der.
fîrfăli, vb. refl. (
Banat, a se
lăuda, a se
fuduli);
fîrfală, s.m. (
persoană inconstantă);
fîrfînatic, adj. (
flecar);
farfasit, adj. (
pungaș,
haimana,
golan; bîlbîit);
farfazoane, s.f. pl. (
fasoane,
nazuri);
farfuză, s.f. (
femeie nerușinată), cf.
Iordan,
BF,
VII, 255;
firfiriu, adj. (
coate-
goale, pîrlit), pare
încrucișat cu
pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag.
fityfirity „
golan”);
firfiric, s.m. (
mică de
argint),
datorită micimii sale, cf.
firfirică, s.m. (
sărac,
nevoiaș;
aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc.
ferferet „
ușurătate”; după Cihac, II, 108, din
pol.
firka „
monedă” de 4
groși, și aceasta din germ.
vier; după Capidan, în
DAR, în
loc de *
firfenic, și acesta din germ.
vier Pfennig(e); după Scriban, din tc.
firfiri „
purpuriu”, sau din germ.
fünfer „a cîte
cinci”, sau din germ.
Pfifferling „
ciupercă”);
filfizon, s.m. (
tînăr neserios),
pentru al
cărui suf. cf.
farfazoane (după
Candrea și
DAR, de la
refrenul cîntecului
revoluționar La Carmagnole: vive le son,
ipoteză cu
totul absurdă; după Scriban, în
legătură cu
filosof);
foarfă (var.
forfoandă), adj. (
prost îmbrăcat;
flecar);
forfodii, s.f. (Trans. de
Nord,
minciuni);
forfoi, s.n. (Trans.,
fast,
pompă);
înforfoia (var.
înforfoca), vb. (Trans., a
găti, a
dichisi), cf.
fîrfăli;
forfoti (var.
folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a
fierbe; a
mișuna; a
pălăvrăgi; a
umbla mult);
forfota (var.
forfa, fîlfota), adv. (
repede, în
mare vînzoleală);
forfoteală (var.
forcoteală), s.f. (vînzoleală,
foială;
zarvă), cf. ALR, II, 20 și
Iordan,
BF, II, 191.
Fîrlifus, s.m. (
persoană slabă,
mofturoasă sau
lăudăroasă),
face parte din
aceeași familie expresivă (după Tiktin, din germ.
Firlefanz „
om desfrînat”; după Bogrea,
Dacor., I, 276, din tc.
feilesuf „
filosof”). Der.
acestei rădăcini se
confundă ușor cu cei ai lui
fîlf-. Cf. și
fof-.