creștín (creștínă),
adj. –
1. Care
aparține creștinismului,
privitor la
creștinism. –
2. (S.m.)
Om cumsecade,
om bun. – Mr., megl.
creștin. Lat.
christianus (Pușcariu 415;
Candrea-
Dens., 409; REW 1888:
DAR).
Pentru al
doilea sens, cf. Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 165;
Iordan,
BF,
VI, 150; și
observațiile prea puțin pertinente ale lui E. Speidel,
BL, IX, 25, care
atribuie această
accepție unei
influențe rusești. După P. Labriolle,
Christianus, în
Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt
rar în
primele secole, care
apare numai de
trei ori în
Noul Testament, și a
cărui pronunțare pop. a
fost chrestianus.
Candrea-
Dens.
explică evoluția anormală (
normal ar fi
trebuit să se
dea *
creșin) prin data sa tîrzie;
dar se
datorează mai
curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt
folosit general (ALR, I, 214). Cf.
dubletul înv.
hristian, s.m. (‹ χριστιανός). Der.
necreștin, adj. (
necredincios, păgîn);
necreștinesc, adj. (păgîn);
creștinește, adv. (ca un
creștin);
creștina (var.
încreștina, creștini), vb. (a se
face creștin, a se
boteza);
necreștinat, adj. (care nu este
botezat);
creștinism, s.n. (
ansamblul religiilor bazate pe
învățăturile lui
Cristos),
formație neol.;
creștinăție, s.f. (înv.,
creștinătate);
creștinătate, s.f. (
totalitatea creștinilor,
lumea creștină), care se
consideră reprezentant al lat.
christianitas (
Candrea-
Dens., 410;
DAR),
dar care mai
probabil este un der.
intern (Cf.
Graur,
BL, II, 18).