colíbă (colíbe),
s.f. –
Casă mică și
sărăcăcioasă,
cocioabă. – Mr.
călivă, megl.
colibă.
Origine necunoscută. Cuvîntul
apare în toate
limbile balcanice: ngr. ϰαλύβα (› mr.), tc.
koliba, kaliba, kulübe,
alb.
koljubë, bg.
koliba (› megl.), sb., slov.,
ceh.,
pol., mag.
koliba, rut.
kołyba. Se
presupune în
general că
rom.
provine din gr. ϰαλύβη, fie
direct (Roesler 571; cf. Daničič, V, 189; Vasmer,
Gr., 79), fie prin
intermediul bg. sau sb. (Miklosich,
Slaw. Elem., 25; Miklosich,
Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18;
DAR; Pușcariu,
Lr., 260), sau al tc. (Miklosich,
Türk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer,
Mitt. Wien, 354). Der. pe
baza cuv. gr. este
greu de
admis direct fiindcă dacă este
împrumut vechi, λ
ar da
r,
dacă este
modern, β
ar da ν; prin
intermediul altei limbi,
deoarece se
presupune că
împrumutul a
avut loc într-o
epocă în care υ se
pronunța i, în
vreme ce β se
pronunța b,
caz ce nu
apare la alte
împrumuturi din gr. (cf. ϰόληβον › sl.
koliva; ϰλουβίον › sl.
kluvija etc.; sb.
kòliba, koliba apare din
sec. XIII.
Împrumutul din tc. nu
poate fi
admis, avîndu-se în
vedere vechimea cuvîntului în sb., și cu
atît mai
puțin din
per.
kulba „colibă” (Romanski,
R. Èt. slaves, II, 53). În sfîrșit, se
poate ca
cuvintele sl. să
provină din
rom. (Berneker 546).
Dacă se
admite că este
vorba de un cuvînt
rom.,
ar trebui plecat de la lat.
collegia ‹
collegium „
grup de
colibe de
ciobani”, de unde și
sard.
boddeu (Wagner 108), cf. ngr. ϰολλήγας „de la
mijloc.”
Trecerea lui
g ›
b nu este
normală,
dar cf.
barză, limbă și
cociorbă față de rut.
kočerga,
coșleabă față de
coșmeagă, coroabă față de
coroagă, etc.
Aceste ex., ca și
prezența unor
cuvinte ca
cobace, cobîlteață, cocioabă,
par a
indica faptul că cuvîntul lat. a
fost interpretat ca o
creație expresivă,
chiar dacă această
ipoteză nu este
necesară. – Der.
colibaș (var.
colibar), s.m. (
om sărman,
persoană care
locuiește într-o colibă;
pustnic;
paznic de
pădure).