coásă (coáse),
s.f. –
1. Unealtă agricolă compusă dintr-o
lamă metalică cu vîrful
curbat, cu
coadă lungă,
folosită la
cosit. –
2. Cosit,
cositul fînului. –
3. Cuțit de
tăbăcari. –
4. Constelația Cefeu. –
5. Specie de
gladiolă,
Gladiolus imbricatus. – Mr., megl.
coasă. Sl.
kosa (Miklosich,
Slaw. Elem., 26; Miklosich,
Lexicon, 304; Cihac, II, 65;
Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut.,
rus.
kosá, sb.
kosa, ngr. ϰόσα,
alb.
kosë. – Der.
cosi, vb. (a
tăia cu
coasa plante; a
distruge, a
nimici;
despre cai, a
lovi, în
mers, un
picior de
celălalt), care
poate proveni și
direct din sl.
kositi, cf. bg.
kosjă, sb., cr.,
rus.
kositi, ngr. ϰοσίζω (mr.
cusire);
cosit, s.n. (
tăiere a
fînului);
cositură, s.f. (
iarbă cosită,
nutreț; fîneață; cîmp de pe care s-a
cosit);
coseală, s.f. (
rană pe care și-o
face un
cal);
cosaș, s.m. (
om care
cosește;
varietate de
lăcustă,
Locusta viridissima,
Locusta cantans;
specie de
greiere,
Gryllus ruralis);
ultimele sensuri sînt
explicabile prin
asemănarea zgomotului produs de
greiere cu cel al
coasei (
pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr.
kosač, mag.
koszác);
cositor, s.n. (cîmp de
cosit);
cositor, s.m. (
cosaș,
om care
cosește);
cositoare, s.f. (
coasă;
secerătoare,
mașină de
secerat);
cosa, s.f. (
banc,
grind de
nisip), din
rus.
kosá „
coasă” și „
grind”, cuvînt
puțin folosit, în
Delta Dunării;
cosac, s.n. (Olt.,
colină; pămînt,
teren), din sb.
kosak „fîneață”;
coșaci, s.m. pl. (
astragal, Astragalus
onobrychis), din bg.
kosat „
păros”);
cosalău, s.n. (fîneață), din mag.
kaszáló, în
Maram.;
cosaștină, s.f. (Trans., fîneață), cu suf. -
ștină;
cosiriște, s.f. (fîneață,
mînerul coasei);
cosițel, s.m. (
plantă,
Sium latifolium).