broáscă (-ște),
s.f. –
1. Animal amfibiu batracian. –
2. Nopal (
Opuntia ficus indica). –
3. Broscuță (
sublinguală). –
4. Încuietoare la
ușă;
gaura cheii. –
5. Rindea lungă. –
6. Clin. –
7. Piese,
organe sau
părți ale unor
ansambluri determinate, care
servesc la
susținerea altor piese,
cum sînt
suportul axei roții hidraulice;
capitelul coloanelor, în
construcțiile specifice. – Mr.
broască, megl.
broască „
broască țestoasă”. Lat. *
brosca (Pușcariu 221; REW 1329;
Candrea-
Dens., 183;
DAR); cf.
alb.
breskë, it.
rospo (
mil. arezz.
brosco),
ladin.
rusk. Cuvîntul a
fost considerat la
început autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 8; Cihac, II, 714), sau der. din gr. βρόθαϰος (Crețu 309).
Pentru evoluția semantică de la „
broască” la „
încuietoare”, cf. Rohlfs,
Quellen, 52 și
Iordan,
BF, VI, 169;
imaginea broscuței este
proprie și sp., ca și fr.
grenouillette, it.
ranella. Din
rom. a
trecut în ngr. μπράσϰα (Meyer,
Neugr. Studien., 77; Murnu 36),
săs.
bruaskë. Der.
broscan, s.m. (
broască);
broscănesc, adj. (de broaște);
broscar, s.m. (
poreclă dată
persoanelor care mănîncă broaște);
broscărie, s.f. (
apă cu
multe broaște);
broscărime, s.f. (
cantitate de broaște);
broscaș, s.m. (
definitie/tâmplar">tîmplar,
dulgher);
broschiță, s.f. (
broderie cu
fire în
culori);
broscoaică, s.f. (
broască);
broscoi, s.m. (
broască;
copil mic mucos; Arg.,
pistol);
broscos, adj. (care are broaște din
belșug);
broștesc, adj. (de broaște);
broștește, adv. (ca
broaștele);
broștet, s.n. (
cantitate de broaște).