bordéi (bordéie),
s.n. –
Colibă. – Var.
burdei. Origine discutabilă,
dar probabil mai
puțin obscură decît se
consideră.
Coincide cu fr.
bordel, sp.
borda (REW 1216);
dar această
coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această
asemănare, Gamillscheg,
Rom. Germ., II, 263 și Scriban,
Arhiva, XXXIX, 93, au
vrut să
explice cuvîntul
pornind de la un germ.
bord „scîndură” ,
posibilitate respinsă de Densusianu,
GS, VII, 88.
Principala rațiune a
obiecțiilor specialiștilor față de această
derivare este
cunoscuta absență a
termenilor germanici vechi în
rom. După Lahovary 315, este cuvînt
anterior fazei indo-
europene. Tot Densusianu,
GS, VII, 89,
recurge la un
indo-
european bhardh-,
fără să
indice calea sa de
pătrundere. REW 1216 și
DAR, după ce au
respins ipoteza unui
etimon germanic, se
referă la bg. În sfîrșit, Giuglea,
Dacor., III, 594,
pornește de la
rom.
bord „
bulgăre uscat”, care
ar proveni din gr. În ce ne
privește,
credem că
ar fi
inutil să
căutăm atît de
departe în
trecut.
Bordei ar putea fi
despărțit cu
greu de
cuvinte ca
burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care
înseamnă toate „
colibă” (cf.
budă). Cf. rut.
bordej, sb.
burdely, bg.
burdei, bordei, mag.
bordej, bordely, care
uneori se
consideră a
proveni din
rom. (
Candrea,
Elemente, 402; Capidan,
Raporturile, 220).