biét (biátă),
adj. –
Sărman,
nenorocit,
nefericit. Cuvîntul are un
sens și o
întrebuințare particulară, întrucît
reprezintă o
calitate pur afectivă,
atribuită de
vorbitor și în nici un
caz intrinsecă obiectului (ca în
cazul sp.
el pobre hombre,
față de
el hombre pobre). Din această
rațiune, nu este
posibilă întrebuințarea sa
postpusă (*
omul biet), decît în
apoziție (
omul, biet, nu știa ...)
caz în care este de
preferat uzul invariabil (
femeia, biet, nu știa).
Nuanța afectivă puternică este
evidentă în
întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este
vorba de
membrii familiei decedați:
bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp.
mi pobre padre).
Presupunem că acest
caz indică adevărata semnificație a cuvîntului,
caz în care se
poate recunoaște în el lat.
vĕtus „
vechi”, care s-a
întrebuințat de
asemenea din
epoca clasică desemnînd „
strămoșii, cei
morți”. În acest
caz,
bietul Petre a
început prin a
însemna „
răposatul Petre” și
apoi, printr-o
asociație de
idei firească, „
bietul Petre” (cf. și
săracul Petre).
Fonetismul lui
vetus ›
biet este
normal; cf. și it.
vieto „
trecut,
vechi”.
Ex. it.
arată că
definitie/acuzativ">
acuz. lui
vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a
fost redus la
tipul.
definitie/declinare">decl. a
doua.
Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de
improbabile. S-a
presupus că este
vorba de sl.
bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201;
DAR), în
ciuda imposibilității fonetice; de la lat.
vietus „
ofilit,
slab” (
Diez; Densusianu,
Hlr., 90; cf. REW 9325), în
ciuda dificultăților semantice; sau de la lat.
biliatus (Giuglea,
Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din
rom.
provine săs.
bdjetisch.