bací (bací),
s.m. –
1. Cioban care
conduce o stînă. –
2. Formulă de
reverență cu care se
adresează persoanelor în vîrstă sau de un
nivel superior. –
3. La
jocul de
arșice,
copilul care
aruncă primul. – Mr.
baci, bagi, megl.
baci.
Origine necunoscută.
Opinia predominantă este că
avem a
face cu un cuvînt de
proveniență orientală,
dar anterior contactului cu
turcii (ceea ce pare a se
adeveri prin
prezența sa în
dialecte, și de
asemenea prin
apariția sa
constantă, ca
nume de
persoană, din
sec. XIII; cf. Hasdeu 2296).
Ar fi, prin
urmare, cuvînt
cuman sau
turanic (
DAR), sau
derivat de la
iranianul bac (Densusianu,
GS, IV, 149).
Evident, este
dificil de
combătut fundamentele acestor opinii,
atîta vreme cît nu se
poate indica, pe de o
parte,
etimonul turanic exact, sau, pe de altă
parte,
calea de
pătrundere a cuvîntului
iranian.
Cert este că
termenul se
află în toate
limbile balcanice slave care
înconjoară teritoriul rom. (bg.
bač, sb.
bač(a), slov.,
ceh.
bača, mag.
bacs(i), bacsó, pol.
bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ,
alb.
bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a
indica proveniența sa
rom.,
căci numai rom. a
fost direct legată de toate
limbile menționate mai
sus, și
faptul că acest cuvînt nu se
explică prin
mijloacele proprii nici
uneia din
aceste limbi.
Totuși, nu este
posibil să-l
explicăm,
pînă în
prezent,
numai prin
intermediul rom. În ce ne
privește, și
dat fiind că în
orice caz ne
aflăm pe
terenul fragil al
conjecturilor, nu
excludem posibilitatea de a se fi
conservat în
baci un cuvînt
autohton,
poate cel care
corespunde lat.
pater și
posibil același care s-a
păstrat în
bade. Originea dacică a cuvîntului
fusese postulată încă de Hasdeu,
Columna lui Traian, 1874, 104. –
Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich,
ar fi
vorba de un
termen sl. care
trebuie pus în
legătură cu
bašta „
tată” (
Slaw. Elem., 14) și cu
baština „
moștenire” (
Lexicon, 12),
ipoteză greu de
susținut,
datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42,
propunea ca
etimon tc.
baș „
șef”, care la rîndul lui nu
poate fi
posibil nici din
punct de
vedere istoric, nici
fonetic. Gáldi,
Dict., 103,
propune mag. ca
izvor al
rom.,
poate pe
baza hazardatei despărțiri pe care o
face DAR la
sensul 2 al cuvîntului
baci,
considerat acolo ca
diferit de 1 și
derivat din mag. –
Pentru proveniența rom. a bg.
bač, bačjo, bačija, cf.
Candrea,
Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer,
Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109,
indică numai identitatea rom. cu
alb. Der.
băcie, s.f. (
cășărie;
ocupația baciului);
băcioi, s.m. (baci);
băcit, s.n. (
dijmă care se
plătește baciului);
băciță, s.f. (
nevasta baciului;
femeie care
conduce o stînă);
băciui, vb. (a
prepara brînză; a
face pe
baciul; a
munci într-o
doară, a
trage chiulul; a
conduce).