ARHITECTÚRĂ
(‹ fr., lat.) s.f.
1. Știința și
arta de organizare și construire a spațiilor necesare vieții și activității umane. Avînd o dublă determinare, funcțională și
artistică, evoluția
a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă,
beton), de destinația clădirii (locuințe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) și de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază
ale a. – volumul, suprafața și planul – organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. În funcție de concepția epocii, înclinată către funcțional sau către spiritual,
a. accentuează fie structura construcțiilor (
a. clasică grecească, Renașterea,
a. sec. 20), fie forma generală și decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului
național (
a. egipteană,
barocă, neoromânească). După destinația edificiilor,
a. este împărțită în:
a. civilă,
a. religioasă,
a. militară,
a. industrială etc.
A. peisagistică = știința și
arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obținerii unui spațiu cu valențe estetice. Latura cea mai importantă o constituie
arta grădinilor.
A. – sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacție la cubismul interbelic, care urmărește integrarea
a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. ♦ P. ext. Aspectul compozițional al unei opere
artistice; structură.
2. (INFORM.)
Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcționale într-un calculator numeric, pentru a obține performanțele impuse în condiții de cost avantajoase.