sgáibă (-be),
s.f. –
1. Rană,
rosătură,
bubă superficială. –
2. Crustă,
coajă. –
3. Demon,
termen de
ocară. – Var. mr.
zǵaibă. Lat.
scăbia, de la
scăbĕre „a se
freca” (Cipariu,
Elem., 72; Densusianu,
Hlr., 133; Pușcariu 1936; REW 7634; cf. în
contra Graur,
BL, V, 113), cf.
alb.
zgebë „rîie” (Philippide, II, 653), it.
scabbia „rîie”.
Proveniența în
rom.
pornind de la
alb. (Weigand,
Jb., XIX, 144) pare o
ipoteză inutilă, ca și
sursa anterioară indoeurop. (Lahovary 327).
Pentru formă, cf.
habeat ›
aibă. Etimonul lat. nu a
fost acceptat din
cauza dificultății semantice,
dacă se
pornește de la
sensul de „rîie”,
propriu lui
scabies;
dar este de
presupus că cuvîntul lat.
conservat și
sensul său
etimologic, de „mîncărime,
lucru care
provoacă scărpinatul”, care este cel al cuvîntului
rom. – Der.
sgăibos, adj. (
ulceros).