țip (-puri),
s.n. – (Trans.)
Sursă,
izvor. – Var.
țîp. Creație expresivă, cf.
șop, șipot. – Der.
țipă (var. Trans.
țîpă), s.f. (
fluier,
țignal;
trișcă), nu pare să fie în
legătură cu
alb.
tsipë „
piele”, ngr. τσίπα „
caimac” (Drăganu,
Dacor., VII, 138);
țipa, vb. (a
striga; a
arunca, a azvîrli, a
împrăștia), megl.
țop, țăpări;
țipăt, s.n. (
strigăt);
țipătură, s.f. (
strigăt;
acțiunea de a
arunca;
boală rezultată din
vrăjitorie în care se
aruncă un
obiect în
fața celui
fermecat), cf.
întîlnitură, întunchinătură, turnătură;
țipoti, vb. (Trans., a
răcni, a
zbiera). – Cf.
țop. Țipa „a
zbiera” se
consideră adesea drept cuvînt
distinct de la
țipa „a
arunca”.
Totuși,
trebuie să fie un
singur cuvînt, care se
explică prin
varietatea utilizărilor expresive, cf.
dudui, tuna, tuli. Al
doilea sens este
actualmente propriu Trans.
dar e
posibil să nu fi
fost mereu așa,
deoarece îl întîlnim la Eliade:
țipă-l peste gard. A
fost,
credem,
explicat insuficient, prin
intermediul sl.
piti „a
țipa” (Cihac, II, 434); din sl.
tŭpŭtŭ ›
țipăt (Miklosich,
Slaw. Elem., 50); sau din lat.
*tinnĭpāre (
Pascu, I, 64).
Apropierea de
rom. de
sursa expresivă țip a
fost făcută prima dată de Drăganu,
Dacor., VII, 138 și de Scriban.
Țipar, s.m. (
pește, Cobitis fossilis, Anguila
vulgaris)
trebuie să
aparțină aceleiași familii expresive;
probabil trebuie să se
pornească de la
ideea de „a
fierbe” sau „a se
mișca” (după Cihac, II, 535, din mag.
csik;
legătura cu ngr. τσιποῦρα „
doradă” nu este
sigură).
Același înțeles pare că se
poate găsi pe
baza lui
țipenie, s.f. (
ființă,
suflet), care se
folosește numai în
expresia nici țipenie „nici o
suflare” sau „nici o
mișcare” (după Tiktin,
Pascu, I, 64 și
Candrea,
ar însemna „
nimeni care să
strige”).