definiția tatalui definiție dex

a cere cât dracu’ pe tată-său

expr. (d. comercianți) a practica prețuri exagerat de mari.

a fugi de dracul și a da de /peste ta-su / taică-su

expr. a da dintr-un necaz într-unul și mai mare.

BARBA-TÁTEI

s. v. tătăneasă.

IARBA-TÁTĂLUI

s. v. tătăneasă.

táta-móșul

s. m. art., g.-d. art. lui táta-móșul

táta-sócrul

s. m. art., g.-d. art. lui táta-sócrul

TÁTĂ

, tați, s.m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ♢ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ♢ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ♢ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ♢ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ♢ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

TÁTĂ

s. 1. părinte, (franțuzism) papa, (înv. și pop.) taică, (pop.) tătân, (înv. și reg.) nene, (reg.) tataie, (prin Mold.) babacă, babaie, (Munt., Olt., Dobr., sudul Mold. și sudul Transilv.) tete, (fam.) bătrânul (art.), tati, (arg.) puriu. (Are ~ doi copii.) 2. tată-mare v. bunic. 3. v. Dumnezeu. 4. (BIS.) tatăl nostru = (înv. și reg.) ocinaș.

tátă

s. m., art. tata, g.-d. art. tátei/lui táta; art. tátăl (numai + atribut sau „Dumnezeu”), g.-d. art. tatălui; pl. táți

TÁTĂ tați

m. 1) (și cuvânt de adresare) Bărbat considerat în raport cu copiii săi. ♢ ~ bun tată adevărat. ~-socru tatăl soțului sau al soției, privit în raport cu nora sau cu ginerele. ~ mare, ~-moșu bunic. Din ~ în fiu din generație în generație. 2) Bărbat de vârstă aproximativ egală cu a unui părinte. 3) (și ca termen de adresare a unui tânăr către un om mai în vârstă) Bărbat respectat și apropiat cuiva. 4) pop. Persoană care a inițiat un domeniu de activitate sau o realizare importantă. 5) Persoană care protejează pe cineva sau îi acordă un sprijin. 6) (în religia creștină) Creator a tot ce există; Dumnezeu. ♢ ~l nostru numele unei rugăciuni la creștini. (A ști) ca (pe) „~l nostru” a ști (ceva) foarte bine; a ști pe de rost. [Art. tata; G.-D. tatei, lui tata] /<lat. tata

tátă (-ți),

s.m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

TATĂ BĂTRÂN

s. v. unchi.

Tátăl nóstru

(rugăciunea) s. pr. n.

tátă-máre

s. m., art. táta-máre, g.-d. art. lui táta-máre

tátă-meu (-tău, -său

) s. m. + adj.

TATĂ MÓȘ

s. v. unchi.