strúgure (-ri),
s.m. –
1. Ciorchine. –
2. Fructul viței de
vie. – Var.
strugar, Basar.
strug. Origine incertă. Pare cuvînt
identic cu
strug „
rașpel”, cf.
strung, strunji;
evoluția semantică de la
struji la
strugure ar fi, într-un
astfel de
caz, ca
cea a sp.
raspar la
raspa „
ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr.
grapper „a
prinde” și
grappe „
inflorescență”, sp.
gancho și
gancha. Din pl.
struguri s-
ar fi
format sing.
analogic actual.
Probabilitatea unei der. din lat.
*trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „
fruct;
folos” (Tiktin) pare
destul de
redusă.
Celelalte explicații nu
par mai
bune. Din lat.
surcŭlus (Crețu 371), nu se
explică fonetic și
semantic. De la un lat. *
stribŭlus sau
strubŭlus, de la o
rădăcină *
streb- „(
ră)
sucit” (Densusianu,
GS, V, 174) pare
îndoielnică. Din lat. *
uvŭla (Pușcariu,
Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare
posibilă fonetic. De la gepidicul *
thrubilo sau
*struwilo, care
ar corespunde germ.
Träublein (Diculescu,
ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg,
Rom., Germ., 266) este
inacceptabilă fonetic și
istoric.
Originea lat. a cuvîntului
fusese propusă de Pușcariu,
Dacor., VI, 310 și de Rosetti, II, 82. Der.
struguraș, s.m. (
rușuliță,
Hieracium aurantiacum;
coacăză);
strugurel, s.m. (
plantă,
Saxifraga adscendens;
coacăză). – Cf.
struji, strung.