SOTÍE s. f. gen dramatic din sec. XV-XVI, ca interludiu integrat în mistere1 (4), care avea la bază ideea că întreaga lume este o împărăție a nebuniei. (< fr. sotie, lat. soties)
SOȚÍE, soții, s.f. 1. Femeie măritată considerată în raport cu bărbatul ei; nevastă, soață. ♦ (Înv.) Soț, bărbat. ♦ (Pop.) Perechea unui animal. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; prieten. 3. (Pop.) Soț (3). – Soț + suf. -ie.
SOȚÍE s. nevastă, (rar) doamnă, (astăzi rar) soață, (înv. și pop.) muiere, (pop.) boreasă, femeie, (înv.) damă, madamă, soț, (fam.) babă, consoartă, jumătate, pereche, (eufemistic) dânsa (art.).
SOȚÍE s. v. aliat, amic, asociație, asociere, bărbat, însoțitor, întovărășire, părtaș, pereche, prieten, soț, tovarăș, tovără-șie.
SOȚÍ//E ~i f. Persoană de sex feminin căsătorită privita în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; nevastă. A lua de ~. [G.-D. soției] /soț + suf. ~ie
SOȚIE balabustă, belea, cartoafă, chefniță, dușmancă, jandarm, molie, ornitorinc, pirandă, propriu-zisă, remorcă, respectiva.
ȘÓTIE, șótii, s.f. 1. Poznă, năzbâtie, farsă, ghidușie; boroboață, bazaconie. 2. Șiretlic, vicleșug. – Cf. ucr. šutka.
ȘÓTIE s. v. poznă.
șótie s. f. (sil. -ti-e), art. șótia (sil. -ti-a), g.-d. art. șótiei; pl. șótii, art. șótiile (sil. -ti-i-)
ȘÓTI//E ~i f. 1) Faptă sau vorbă nesocotită cu urmări neplăcute, dar lipsită de gravitate; boroboață; năzbatie; drăcie; poznă; bazaconie. 2) Procedeu șiret; manevră iscusită prin care se maschează realitatea; șiretlic; truc; tertip; stratagemă. [Art. șotia, G.-D. șotiei; Sil. -ti-e] /cf. ucr. šutka
șótie (-ii), s.f. – Poznă, farsă, ghidușie. – Var. Mold. șoată. Origine incertă. Pornind de la șoată, se poate presupune că este o deformație a lui șoadă „glumă”, de la șod. Der. din sl. šŭtŭ „glumeț”, šutiti „a spune glume” (Tiktin) nu satisface fonetic; cea care se bazează pe sotea „numele diavolului” (Bogrea, Dacor., IV, 848) pare mai puțin dubioasă.