rezemá (reázem, rezemát),
vb. –
1. A se
sprijini, a fi
susținut. –
2. A (se)
asigura, a se
propti, a se
fixa. –
3. A se
odihni, a
sta comod. –
4. (Refl.) A se
baza, a se
bizui. – Var.
răzema, răzima, rezăma și der. Gr. ῥιζόοµαι, perf. ἐῥῥίζωµαι „a se
baza, a se
propti, a se
întări”, din ῥίζωµα „
înrădăcinare”, cf. gr. ἰscurίζοµαι „a
sprijini”. Se
poate presupune un
intermediar lat. vulg.
*rhizomare.
Celelalte explicații par insuficiente: din sl. (Cihac, II, 310); din lat.
rādῑca (Pușcariu,
Conv. lit., 1904, 260; Philippide, II, 730;
alb.
rĕdzim „
prăpastie”
provine mai
curînd, ca și mr., din
același ngr. ῥίζωµα „
poală de
munte”); din lat.
rĕmĕdium „
întărire”,
rĕmĕdiāre „a
întări” (Scriban,
Arhiva, 1925, 532; Giuglea,
Dacor., II, 643-5; REW 7194). Der.
reazem, s.n. (
sprijin,
susținere;
proptea,
toiag;
bază);
rezemătoare, s.f. (
parapet,
grilaj,
pervaz);
rezemătură, s.f. (înv.,
bază,
fundament).