definiția politii definiție dex

a face poliție

expr. a menține ordinea într-un mod sever și autoritar.

POLITÍE,

politii, s.f. (Înv.) 1. Activitate, practică politică, afaceri politice. 2. Oraș. – Din ngr. politía.

POLITÍE

s. v. aglomerație, alai, așezare, cetate, comportament, comportare, conduită, fast, fortăreață, localitate, oraș, politică, pompă, purtare, stat, țară.

politíe

s. f., art. politía, g.-d. art. politíei; pl. politíi, art. politíile

politíe (politíi),

s.f. – 1. Stat, republică. – 2. Oraș. – 3. Conductă. – Mr. pulitie „oraș”. Mgr. πολιτεία. Sec. XVII, înv. E dublet al lui poliție, s.f., din it. polizia, fr. police, prin intermediul rus. policija (Cihac, II, 274; Tiktin). Der. politic, adj., s.m., din fr. politique, și mai înainte din ngr. πολιτιϰός; politică, s.f. (ideologie, doctrină; activitate), din ngr. πολιτιϰή (Murnu, 46; Gáldi 233); politicale, s.f. pl. (intrigi sau discuții politice), din ngr. πολιτιϰά; politicastru, s.m. (om fără orizont); politicesc, adj. (politic), înv.; politicește (var. politicamente), adv. (din punct de vedere politic); politician, s.m., din fr. politicien; politicianism, s.n. (orientare exclusivă și abuzivă către politică); politicos, adj. (civilizat), din ngr. πολιτιϰός (Gáldi 234), cf. sp. politicón; nepoliticos, adj. (necivilizat); politevsi, vb. (a măguli, a ademeni), din ngr. πολιτεύομαι (Tiktin), sec. XVIII, înv.; politefsi, vb. (înv., a fi în uz, a se folosi), dublet al cuvîntului anterior; politețe, s.f. , din fr. politesse; nepolitețe (var. impolitețe), s.f. (lipsă de curtoazie); politr(i)uc, s.n. (comisar politic bolșevic), din rus. politruk. Der. de la poliție: polițai, s.m. (copoi, polițist), din germ. Polizei; polițienesc, adj. (propriu poliției), prin intermediul unui adj. *polițian, ca politician, gardian; polițist, adj. (polițienesc; s.m., agent de poliție); polițaimaistru, s.m. (înv., comandant, șef de poliție), din germ. Polizeimeister, cf. rus. policijmejster.

PÓLIȚĂ¹,

polițe, s.f. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte. ♦ Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. [Pl. și: poliți] – Din sl. polica.

PÓLIȚĂ²,

polițe, s.f. 1. (În sistemul financiar) Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia; trată. ♢ Poliță în alb = poliță² (1) pe care nu figurează numele beneficiarului. ♢ Expr. A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva). 2. (În sintagma) Poliță de asigurare = document emis de către o instituție de asigurare, prin care aceasta certifică încheierea unui contract de asigurare a vieții sau a bunurilor materiale ale cuiva. – Din it. polizza.

PÓLIȚĂ

s. 1. v. etajeră. 2. v. raft. 3. v. policioară.

PÓLIȚĂ

s. v. cormană, răsturnătoare.

PÓLIȚĂ

s. cambie, trată, (înv.) obligă, sinet, (ger-manism înv.) vecsel.

póliță

(mobilă, act) s. f., g.-d. art. póliței; pl. pólițe

PÓLIȚ//Ă² ~e

f. 1) fin. Act financiar în baza căruia debitorul este obligat, la ordinul creditorului, să plătească beneficiarului o sumă de bani la un anumit termen; vecsel. ♢ ~ în alb poliță pe care nu este indicat numele beneficiarului. A plăti cuiva o ~ a se răzbuna pe cineva. 2): ~ de asigurare document prin care se confirmă încheierea unui contract de asigurare. [G.-D. poliței] /<it. polizza

PÓLIȚ//Ă¹ ~e

f. 1) Suport de scândură așezat în poziție orizontală pe un perete sau într-un dulap, pe care se țin diferite obiecte. 2) Mobilier prevăzut cu astfel de suporturi. [G.-D. poliței] /<sl. polica

PÓLIȚĂ

s. f. 1. trată. 2. ~ de asigurare = act prin care se încheie o asigurare; a plăti (cuiva) o ~ = a răzbuna. (< it. polizza)

POLÍȚIE,

poliții, s.f. 1. Organ de stat însărcinat cu menținerea ordinii publice și cu reprimarea infracțiunilor. ♢ Expr. A face poliție = a menține ordinea într-un mod sever și autoritar. ♦ Pază, supraveghere, control (al ordinii, disciplinei). 2. Local în care se află instalată o poliție (1). 3. (La sg.; colectiv) Totalitatea polițiștilor (1) dintr-o poliție (2); reprezentanții poliției (1). – Din rus. polițija.

POLÍȚIE

s. secție. (A dus hoțul la ~.)

políție

s. f. (sil. -ți-e), art. políția (sil. -ți-a), g.-d. art. políției; pl. políții, art. políțiile (sil. -ți-i-)

POLÍȚI//E ~i

f. 1) Organ de stat care are sarcina de a menține ordinea. 2) (cu sens colectiv) Totalitate a persoanelor care alcătuiesc acest organ. 3) Clădire în care se află acest organ. 4) Organizare a controlului și a supravegherii ordinii publice. ~ rutieră. /<lat. politia, fr. police

POLÍȚIE

s. f. 1. organ de stat care menține ordinea publică și reprimă infracțiunile. ♢ localul în care se află. 2. reprezentanții poliției (1). (< germ Polizei, fr. police, rus. polițiia)

SEDIU DE POLIȚIE

bază, curcănărie, polente, presă, Presa Mare.