plouá (-uă, plouát),
vb. impers. –
1. A
cădea ploaie. –
2. A
cădea ceva din
abundență. –
3. A
plictisi, a
supăra. – Var. ortogr.
ploa. Mr.
ploae, istr.
plou. Lat.
plovĕre,
forma populară a lui
pluĕre (Pușcariu 1342;
Candrea-
Dens., 1413; Densusianu,
Hlr., 78; REW 6610), cu
schimb de
conjug., cf. it.
piovere (senes.
piovare, cf.
Max Steffens,
Die Ausdrücke für Regen, Zürich 1935, 5), prov., cat.
ploure, fr.
pleuvoir, sp.
llover, port.
chover. Mai
există urme de
conjug. în -
ere:
să plouă, în Trans.,
să ploaie;
plouă, în Olt.,
ploaie. Var.
ploa, este înv. și
incorectă. Der.
ploaie, s.f. (
precipitație atmosferică;
abundență,
încărcătură de
alice), mr.
ploae, megl.
ploaiă, istr.
ploie, din lat.
*plovia ‹
pluvia (
Diez, I, 322;
Diez,
Gramm., I, 155; Densusianu,
Filologie, 448; Tiktin; REW 6620), cf. it.
pioggia, prov.
ploja, fr.
pluie, sp.
lluvia,
port.
chuva (
reducerea ploja în lat.,
propusă de Pușcariu 1340;
Candrea-
Dens., 1415, nu
putea conduce la
rezultatul rom., cf.
Pascu,
Beiträge, 19);
ploicică (var.
ploiță), s.f. (
răpăială);
ploier, s.m. (
pasăre, Squatarola squatarola);
plointe, adj. (Olt.,
timp ploios), pe care
Candrea îl leagă de lat.
pluentem, nu pare o
ipoteză necesară;
ploios, adj. (cu
ploaie);
plouat, adj. (
ud;
obosit,
fără chef).